Femeia va putea să-l înţeleagă mai bine pe bărbatul său şi să-şi explice anumite manifestări ale lui. Acelaşi lucru este valabil pentru bărbat. Lucrarea este întru-totul tainică. Unul se străduieşte să-l aducă pe celălalt spre starea lui, dăruindu-i din propria stare, iar celălalt vine în întâm­pinarea stării partenerului, preluând din starea lui.

Din nefericire, însă, există un neajuns în căsnicie. Deoarece omul este căzut şi încă nu a renăscut, adică nu a devenit om duhovnicesc, nu reuşeşte să-şi iasă din sine. Dacă scopul cel mai important al căsătoriei este să-i ajute pe soţi să-şi iasă fiecare din sine, să devină una, şi împreună să se dăruiască lui Dumnezeu, ei nu reuşesc să evadeze din propriul sine, deoarece fiecare este foarte egoist. Este posibil să nu dorească să fie, dar este.

Nu suntem ceea ce suntem, pentru că dorim. Răul nu constă în faptul că suntem căzuţi, ci în faptul că nu ne îndreptăm spre Dumnezeu, Care poate să ne vindece şi să ne schimbe. Aşa cum spun Sfinţii Părinţi, la final, vom fi osândiţi nu pentru că suntem păcătoşi - Dumnezeu ştie acest lucru -, ci pentru că nu mergem către Cel Care a venit ca Mântuitor al tuturor oamenilor şi al fiecăruia în parte. Aşadar, omul este egoist. Egoismul bărbatului probabil că se arată mai sălbatic, dar nici femeia nu este lipsită de egoism. Sfântul Apostol Pavel ar zice că nimeni nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi să spună: „mă deosebesc cu ceva de celălalt”. Acest lucru este valabil şi în situaţia celor două genuri. Toţi suntem în aceeaşi stare de păcătoşenie, chiar dacă la bărbat egoismul este grosier, în timp ce la femeie se manifestă ca o neputinţă.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adolescență, Feciorie, Căsătorie Editura Bizantină, București, 2010, p. 243-244)