La Plohino, Stareţul se plimba uneori pe câmp. Umbla într-un anteriu maro şi cu o pălărie de paie cu boruri largi, care mai înainte aparţinuse Părintelui Ioan de Kronstadt. Avea un mers mărunt, liniştit, legănat. Se plimba prin grădină, prin curte şi se interesa de toate, şi de fântână, şi de maşini. Vasile Petrovici îşi aminteşte că o iubea în mod deosebit şi întotdeauna o binecuvânta pe bătrâna slujitoare Marta. În tinereţe, rudele o certau şi o băteau şi apoi au alungat-o definitiv din casă. Era sărmană şi se aciuase la Vasile Petrovici ca slujitoare. Muncea cu multă osârdie, era bună şi darnică. Odată i-au dăruit o scurtă de blană. A îmbrăcat-o cam pe la prânz, dar a doua zi umbla iarăşi dezbrăcată.

- Unde este scurta? - au întrebat-o.

- Am un nepot sărac, răspunse, are nevoie de ea.

Atunci i-au făcut o altă scurtă din una veche. Iarăşi o văd dezbrăcată.

- Am dat-o unei fetiţe. 

- Ce-i cu tine, Marta? împarţi totul? o ocărâră stăpânii. Nu îţi aminteşti oare cum te înjurau şi te băteau?

- Ei sunt tineri, spunea ea, le trebuie. Şi şalul l-a dăruit cuiva, iar pe cap şi-a legat o cârpă şi aşa umbla. Cu Părintele Nectarie nu avea niciodată timp să vorbească; se mângâia cu binecuvântările lui. Odată Stareţul a ieşit să se plimbe, iar Marta ducea rufele la râu. Ea a întins pasul ca să-l ajute pe Stareţ să meargă, dar ea însăşi a căzut. Părintele o ajută să se ridice, zâmbi şi o însemnă cu semnul crucii: „Iată, vezi, ai vrut să mă ajuţi şi ai căzut tu”. Şi au pornit amândoi mai departe, bătrânei amândoi, Părintele cu pălărie de paie, iar alături, Marta cu coşul de rufe pe umăr...

(Starețul Nectarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 85)