Deși nici n-am început, poate că e bine să tăcem puțin. Să-nchidem ochișorii și să intrăm puțin în noi și să devenim conștienți că am avut, avem și, probabil că vom mai avea necazuri. Și, după aceea îi deschidem și vorbim.

Tăcerea asta de care avem nevoie, ne-ar prinde bine s-o practicăm în fiecare zi, cât de puțin. Altminteri, noi ne vom vedea viața și o vom trăi numai la nivelul rațiunii, la nivelul trăirilor afective, numai la nivelul sufletului ca psihic.

În Sfânta Scriptură există învățătură clară despre trei etaje ale sufletului omenesc. Un prim etaj este acela de jos în care lucrează „angajații“ noștri, cei atât de prost plătiți: acela cu metabolismul, acela cu respirația, cel cu forța motrică, știți, care mă face pe mine să merg etc. Și nu numai că sunt necunoscuți și muncesc din greu, dar sunt asupriți, sunt chinuiți de noi. Îi punem la eforturi fără nici un sens, le dăm să mănânce ce nu le trebuie și ce nu le place, le mai dăm și câte o țuică făcută nu din prune, și nici măcar din „surcele“, cum spunea cineva, ci din altfel de alcool decât cel etilic. Și tot așa ne purtăm cu puterile sufletului care ne slujesc viața, baza vieții, viața noastră fiziologică, viața noastră trupească. Așa batjocorim aceste puteri care ne zidesc și ne întrețin templul Duhului Sfânt care este trupul nostru, trupul nostru însuflețit. Da, disprețuim „biologicul“, dar este păcat, pentru că biologicul acesta uman nu este chiar de nimica toată. Este locul în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu și este templul Duhului Sfânt.

Apoi, avem etajul puterilor psihismului, ale lui psihe, ale sufletului, nu în sensul întreg al cuvântului, ci în sensul de psihism. Aici intră impulsurile, dorințele, sentimentele, gândurile imediate. Toată această activitate a rațiunii, a voinței și a sensibilității noastre este ceea ce se numește psihism. Prin aceste puteri intrăm unii cu alții în relație, prin ele vă văd pe dumneavoastră și-mi fac o părere, dumneavoastră mă vedeți pe mine și vă faceți altă părere. Și-ntre noi sunt fel de fel de păreri. De multe ori aceste păreri ne împing la dureri și la fapte cumplite. De la „mi s-a părut că s-a uitat urât la mine și i-am dat un pumn“ până la „mi s-a părut că-i cutare“ și l-a omorât că l-a confundat cu altul. Aici este lumea necazurilor pe care noi ni le facem fără să ne gândim prea mult.

Și, sufletul nostru mai are un etaj, un foișor, o putere care, după ce omul a ieșit din Rai și a rupt legătura vie, directă cu Dumnezeu, a amorțit, a adormit s-a îmbolnăvit. Este duhul. Duhul omului. Este putere a sufletului, este o „parte“ a sufletului, nu este o componentă separată a omului, dar, e atât de necunoscută de noi încât, atunci când auzim de ea ne temem să nu fie vreun adaos neortodox! În viața obișnuită noi n-o cunoaștem, dar îi simțim prezența tainic și lucrarea de câte ori ne uimim, ne mirăm de „ne stă mintea în loc“ (adică forfota asta a gândurilor), de câte ori tresărim în fața a ceva frumos, de câte ori tăcem cu adevărat, nu doar cu buzele. Când tăcem cu rost, și ne uimim. Tăcerea e limbajul vieții viitoare, spun Sfinții Părinți. Dar nu tăcerea necuvântătoarelor, ci tăcerea la care-am ajuns după ce-am grăit, după ce am spus pe nume lucrurilor, evenimentelor, realităților din viața noastră și, dându-le nume, am devenit stăpân pe ele și, stăpânindu-le, i le-am dus Stăpânului Care le-a îndumnezeit, le-a înfrumusețat, le-a dat rost dumnezeiesc. Și am devenit cei care suntem chemați să devenim.

Ca să fim și să devenim, noi ne hrănim! În toate componentele noastre ne hrănim. Trupul se hrănește cum știm și ne agităm noi atât, dar adevărata lui hrană e puterea și lumina sufletului. El e hrănit de sufletul nostru. Dacă sufletul nu mișcă, nu viază, nu-și face lucrarea în noi, nu se hrănește trupul. Chiar și atunci când suntem în comă și ne bagă glucoză în venă, tot sufletul, cu ultimele lui puteri, lucrează, metabolizează acea glucoză care ne este adusă în trup.

Sufletul se hrănește cu sentimente, cu frumos, cu idei, cu știință, cu teorii etc. Ne hrănim mintea, ne hrănim sufletul și mulțumim celor care ne-au dat atâta desert frumos și-atâtea bunătăți, adineauri.

Dar duhul ce mănâncă? Duhul cu ce se hrănește? Din ce trăiește el? El se hrănește numai cu rugăciune. Numai și numai cu rugăciune. Dar rugăciunea lui e tăcută, e tăcere. Rugăciunea pe care o facem cu puterile sufletului, cu puterile minții și cu sentimentele noastre este contribuția rațiunii și a afectivității la lucrarea tăcută a duhului, dându-i „trup“ și expresivitate. când ascultăm rugăciunile rostite de diferite persoane, constatăm că unul zice „Doamne miluiește!“ într-un fel, altul în alt fel. Diferența e dată de diferitele implicări ale sufletului, de poziția intelectuală diferită față de rugăciune. Acest suport, acest „raft“, acest cuvânt care se ridică din mintea noastră, din intelectul nostru, din simțirea noastră, din toate cele ale noastre la care avem acces cu voința, devine vas în care se instalează o tăcere în care intră Cuvântul lui Dumnezeu și Tăcerea lui Dumnezeu.

Așa cum e și în muzică: noi iubim muzica și muzica e frumoasă pentru tăcerea dintre note, dintre sunete. Chiar și atunci când ascultăm sunetele scoase de un bucium sau de alte instrumente de suflat, care par un singur sunet de aproape ce sunt unul de celălalt, tot tăcerea este cea care te face să numești asta muzică. E tăcerea de sub și de deasupra pânzei de sunete!

În rugăciune, dacă suntem atenți, între cuvinte se aude tăcerea. Cei care vorbesc despre Rugăciunea lui Iisus spun că ea, dacă se face pe ritmul respirației, ne va ajuta să simțim tăcerea și să o percepem ca fiind parte din rugăciune. Ca fiind rugăciune. Ei ne învață să începem prin a tăcea puțin, expirând aerul tot din noi, prin coborârea diafragmei. Astfel ne oferim o clipă de tăcere, de gol în care simțim câtă nevoie avem de viață. Apoi spunem „Doamne, Iisuse Hristoase“ lăsându-L pe Cel ce ne dă viață să pătrundă în noi odată cu aerul care se inspiră singur. Atenția noastră va fi lipită, în tăcere, de numele Domnului. Lăsăm aerul să iasă ușor din noi, expirând și rostind „Fiul Lui Dumnezeu“ ca, în timp ce strigăm „miluiește-mă pe mine păcătosul, păcătoasa“ să împingem abdomenul înspre spate, rămânând câteva secunde fără aer, pentru a aștepta în tăcere următoarea venire a Domnului. În această perioadă scurtă de tăcere simțim cât de netrebnici și goi suntem. Nu e o experiență nouă, de multe ori am simțit și am spus cu amărăciune: „Sunt un nimic. Nu-s bun de nimic.“. Eee! Atunci să zicem: „Slavă Ție Doamne, că ai făcut lumea din nimic! Iată, fă o minune din mine, nimicul care sunt acum în fața Ta!“. Dar să o spunem în tăcere, fără cuvinte! Mai mult să ne expunem decât să spunem. Atunci intră iarăși și iarăși Fiul lui Dumnezeu cu numele Lui și ne face ce și cum nu suntem. Când dăm aerul afară din noi, noi ne dăm viața, ea nu mai e în noi. Dacă rămânem așa, murim. Atunci ne dăruim pe noi, ne dăm pe noi înșine în mâna Domnului, ne abandonăm Lui zicând (iarăși fără cuvinte, ci în fapt): „Doamne, nu mi-ajunge viața asta care e în mine și care mereu moare. Nu mi-ajunge!“. Scoatem din noi această mizerie pe care-am pus-o în lucrarea cea curată a Lui Dumnezeu, trimisă nouă ca să avem Viață. Și la fundul acestei evacuări a suflării din noi, rămâne un moment de tăcere, de gol, de nimic. În această tăcere, spun părinții care vorbesc despre rugăciune, se face simțită prezența Tatălui. Acolo în golul acela și-n nimicul care suntem, primim Viață de la Tatăl prin Fiul și în Duhul Sfânt.

Un cuvânt la care vreau să vă gândiți și să fiți atenți: Când respirați, nu v-apucați acum să faceți yoga sau alte trăsnăi, ci doar să fiți atenți la respirație. Veți vedea că nu respirăm noi, ci suntem respirați. Vom fi cu atât mai vii, cu cât ne vom lăsa respirați de suflarea lui Dumnezeu. Pentru că în clipa în care Dumnezeu nu mai suflă în nările mele, eu voi muri. S-ar putea ca dumneavoastră să mă apăsați pe piept, să-mi faceți respirație artificială și să-mi băgați un tub dintr-ăla în nas, ca să am oxigen… Vă rog, nu vă chinuiți! Înseamnă că Domnul Și-a retras suflarea Lui din trupul meu, din templul acesta pe care de-atâtea ori l-am făcut capiște idolească și mă cheamă la El…

E, dacă noi am fi trăit în această relație cu Dumnezeu, nu ne-am fi săturat de uimire, nu ne-am fi săturat de hrana aceea minunată pe care o dă Dumnezeu duhului prin tăcere. Și mai zic un cuvânt despre hrana duhului, chiar dacă v-am mai spus, pentru că vă este de foarte mare folos. Părinții spun: Sfânta Liturghie și Sfintele Slujbe, rugăciunile în comun sunt hrană duhovnicească, ați auzit asta, nu? Sunt hrana duhului. Degeaba mâncăm prăjiturele, sărmăluțe și fripturele. Că ați văzut ce se întâmplă cu ele. Se duc și apoi tragem apa, dacă avem și curge. Acum două, trei zile n-a fost apă și ați văzut ce vulnerabili suntem? Maică, dacă se oprește curentul și nu mai curge apa, vom fi o lume de…! Înțelegeți, nu? Că n-avem unde. Unde? Nici grădină nu avem, n-avem nici pădure. Care mai apucă de are câte-o grădină scapă, dar cine nu? Să fim uimiți cum Se îngrijește Dumnezeu de noi în vulnerabilitatea noastră și să ducem o viață frumoasă ca să nu ne chinuim.

Așadar, slujbele ne hrănesc duhul. Cu o condiție: să auzim și să participăm. Să auzim ce se întâmplă, să facem loc în mintea noastră tăcând și ascultând. Dar dacă nu auzim, dacă stăm la slujbă și ne gândim: „Ia uite, madam Popescu ce pălărie și-a pus!“, plecăm de acolo nu doar flămânzi, ci și cu ulcer în stomacul nostru duhovnicesc! Să ne silim să ascultăm, să participăm, să tăcem ca să auzim, măcar printre picături, ce zice părintele sau ce zic cei care se roagă. Tot vom ciuguli ceva. Important e să fim acolo, în Biserică, să fim în corabie. Că să știți că în corabia lui Noe erau și oameni, dar erau și șoareci și șobolani și alte dobitoace. Și măcar ca șobolanii să ne ducem și noi să ne mântuim, dacă nu vrem ca oameni. Nu? Dar eu zic, că suntem oameni și avem nădejdea cea bună.

Între slujbe, ca și trupul între mese, duhul mai poate lua câte o gustărică. Aceasta este rugăciunea noastră de acasă: de dimineață, de seară, de dinainte de masă, de după masă, cea de la începerea lucrului, de la sfârșirea lui… Acestea sunt vitamine, sunt întăritoare pe care le luăm pe Cale și duhul nostru se hrănește cu ele. Și atât! Nu umblați cu cartea de rugăciuni pe stradă, că vă calcă tramvaiul! Nu umblați cu acatistele pe trenuri și unde se oprește trenul…! Nu, nu! Aceasta este ca guma de mestecat. Să nu mestecați gumă, că nu vă șade și nu vă face bine! Mulțumesc.

Dar, pentru că avem poruncă să ne rugăm neîncetat, ce vom face? Vom „digera“ rugăciunile făcute. Așa facem când mâncăm mâncare trupească și-așa să facem și când mâncăm mâncare duhovnicească! Ce mi-a rămas mie, ce m-a impresionat azi dimineață, când am mâncat „prăjiturica“ din Noul Testament? Că dacă citim două, trei versete din Sfintele Evanghelii, asta e prăjitură minunată pentru duhul nostru. Încercați și vedeți! Ei, iată, mi-a rămas un cuvânt de la rugăciune, mi-a rămas un gust, o bucurie, o grijă... Toate astea sunt bune. Să iau un cuvânt dintr-o rugăciune, care mi-e drag și să-l rumeg toată ziua! Sau să rumeg: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul!“. Îndrăzniți, că asta nu vă face isihaști. Stați liniștiți! O să fiți băieți frumoși și fete frumoase, soți buni și soții cumsecade fără să ajungeți la înălțimile sfinților din pustie, dar veți ajunge la înălțimea sfințeniei dumneavoastră. Că fiecare dintre noi suntem sfințiți, că suntem botezați.

Apoi, să nu uităm să respirăm! Să respirăm pe Domnul! Dacă am putea, cum spun părinții, să ne lipim de Numele lui Dumnezeu prin respirație, în inspirația noastră, vă dați seama că bietul drac n-ar mai avea nici un loc? Vă dați seama, da? Și-apoi, eu nu zic să nu vă gândiți la cel rău. Că s-a făcut frățietate mare cu el în lumea acesta. Nu frățiile voastre, oamenii în general, alții, nu ?! Oamenii au făcut frăție grea cu el și-l cheamă la tot pasul, și mai ales la necaz. Și-l cheamă pe el la necaz, nu pe Domnul.

Aceasta ar fi, să zicem așa, o rețetă. Să mă iertați, dar nu vă-nvăț decât ce-am probat eu. Și, dacă eu care am fost un om care s-a stricat tare – și-acum am sechele ale stricăciunii: voința, gândirea, toate au slujit în altă direcție de-a lungul vieții – acum am bucurie și nădejde că mă mântuiesc, deși am rămas rea. Să nu credeți că vă faceți buni în doi, trei ani sau în douăzeci sau treizeci de ani! Nu, că numai Dumnezeu e bun și buni se fac numai cei care se fac dumnezei cu harul Lui. Așa ne-a făgăduit și pentru asta a murit pentru noi.