Alte necazuri vin de la lume. Oamenii ne fac rele. Și uneori suntem uimiți cum ajung ca eu să întâlnesc în viața mea, am eu „ghinion“ așa, tot vecini „răi“ care-mi fac același lucru ca și primii! Sunt oameni care se căsătoresc o dată și n-au „noroc“ și se căsătoresc a doua oară și au același „ghinion“. L-a găsit tot așa și ăștia nu s-au vorbit între ei. Tot așa era. Sau invers: ele fac asta. Sau el caută alta. Și zice: „Măi, parcă s-au vorbit între ele.“. De ce se întâmplă așa? Pentru că în noi este ceva care-i provoacă pe cei din jur să ne facă rău. Noi toți avem în noi niște răni, niște neputințe. Când ne-am născut am fost răniți de părinții noștri, de vecinii noștri, de învățătorii noștri, de lumea din jurul nostru. Din cauza slăbiciunii noastre, când suntem în pericol, cădem mai ușor în păcat. E mai ușor să păcătuiești când ești într-o situație gravă, decât atunci când nu ți se întâmplă nimic grav. Un om care nu e amenințat de nimic, nu minte. Dar, dacă-l ameninți cu bătaia c-a luat patru, acela micu“ zice: „N-am luat, nu m-a ascultat.“. Da? De frică, el minte. De frică, noi cădem în păcat și facem păcate. Și-atunci, la toate rănile pe care le-am primit în copilăria noastră și, mai ales, în vremurile acestea în care nimeni nu ne mai vindecă, părinții noștri nu ne-au mai iertat, bunicii noștri nu ne-au mai iertat (vorbesc de copiii de astăzi, de tinerii de astăzi). Părinții noștri s-au lepădat de Hristos pentru că trebuiau să facă față, trebuiau să aibă dosare bune și să aibă copiii situație, că altfel nu-i primeau la școală dacă nu aveau dosare bune. Nimeni nu s-a mai rugat pentru noi, nimeni nu s-a mai spovedit din casa noastră, din neamul nostru și drojdia aceasta de păcat și de fărădelege care s-a adunat, s-a revărsat în noi. Noi suntem niște pahare pline cu drojdie. E sfârșitul lumii. Poate să dureze și 2000 de ani și 5000 de ani, dar e sfârșitul, nu mai este timp. Noi, toți oamenii aceștia de pe urmă, avem cupele, vasele noastre pline de fărădelegile noastre și urmările fărădelegilor înaintașilor noștri. Generație de generație s-au adunat, s-au adunat. Ați văzut, că-l citiți pe părintele Arsenie Boca, ați văzut cât de mult afectează viața părinților viața copilului. În aceste condiții, aproape că intrăm în deznădejde. Dar nu avem voie. Că Sfântul Siluan a primit cuvânt de la Dumnezeu pentru vremea aceasta: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!“. Adică, există leac: Dumnezeu va fi cu noi până la sfârșitul vremii până la sfârșitul lumii. Cu cine? Cu cel care-L cheamă, cu cel care se încredințează Lui.

Așadar, ca să pornim la drum bine, ca să avem o viață curată într-o lume murdară, avem de făcut două lucruri: unu, să ne ferim de locurile murdare. Nu poți să te plângi că te-ai murdărit, dacă te-ai băgat în cocina de porci să tragi un pui de somn. Nu-i vinovat nici porcul și nici ce-a făcut el acolo. Tu n-ai nimerit în casă, ci ai nimerit acolo. Atunci nu te plânge că n-ai avut noroc. Da, să ne ferim cu multă grijă de locurile murdare! Apoi, să ne curățim vasul lăuntric! Degeaba punem apă proaspătă într-un vas murdar. Va mirosi așa cum miros ultimele resturi de pe fundul paharului, sau cum miroase apa necurată de-acolo. Acest vas murdar e viața noastră lăuntrică. Acolo s-au vărsat mizeriile părinților noștri: ne-au blestemat, ne-au drăcuit, s-au înșelat unul pe altul, ne-au părăsit, au făcut păcate pe care noi le-am văzut, deși ei strigau la noi să fim cuminți! „Nu-i frumos să minți!“, spun părinții mințind. „De ce fumezi?“, spune o mamă cu țigara-n gură bătându-și copilul neascultător! Ce să facă bietul om, bietul copil? Toate acestea sunt în vasul nostru murdar. Sfatul meu, din experiența mea și din învățătura Părinților care, într-un alt limbaj decât cel de astăzi, ne învață și e valabil și acum, este: să ne rezolvăm problemele, să încheiem socotelile, să curățăm vasul nostru de mizeria celor care-au făcut în noi această durere și această mizerie. Cum? Care e detergentul?

Cine spală? Am zis frumos și puternic la începutul întâlnirii: „Vino și ne curățește de toată întinăciunea!“. Cine curățește întinăciunea noastră? Duhul Sfânt! Împăratul Ceresc! Acela ne curăță de toată întinăciunea. Și detergentul cu care ne curăță este pocăința, iertarea și dezlegarea. Ne iartă pe noi, dar ne cere să-i iertăm și noi pe cei care ne-au rănit. Nu există altă soluție, decât iertarea. Mântuitorul ne-a arătat de multe ori acest lucru spunându-ne și în rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă, precum iertăm și noi!“ și în alte multe locuri: „Iertați și vi se va ierta!“, „Cu măsura cu care veți ierta cu aceea vi se va ierta!“. La început suntem îngroziți. Poate am suferit ceva cumplit când eram mici, o viață de chin, de coșmar. Dumneavoastră, sper că sunteți departe de ce se întâmplă în lumea asta. Eu primesc multe scrisori și multe mesaje. E zguduitor ce se întâmplă în familii, e zguduitor ce suferă copiii și ce suferă oamenii în zilele noastre! Și cum să-i spui unui asemenea copil să ierte? El o să zică: „Nu pot.“. Păi noi nu putem să iertăm pe cineva care s-a uitat urât la noi, dar un viol! Am văzut pe cineva care suferea și plângea. „Ce s-a întâmplat?“ „A zis că sunt prost.“ „E! Și unde te doare? Hai, pune degetul unde te doare!“ Unde ne doare? În orgoliu. Ce-a făcut? A zis că sunt. Nici nu m-a făcut. Dacă mă prostea, îmi lua ceva de pe creier, mai treacă-meargă, dar așa! Deci, ne e greu să iertăm orice. Nu iertăm sau „am iertat, dar n-am uitat“. Iertarea este o poruncă prin care primim darul Păcii de la Domnul. Când iertăm, noi nu mai suferim decât necazurile care ne îmbunătățesc, ne sfințesc. Până atunci sunt necazuri ispășitoare, ducem mai departe răutatea părinților noștri și o facem mai mare. Cunosc copii care sufereau că n-au fost iubiți și, venind la mine să-mi spună cât de multă suferință le-au produs părinții, au descoperit că și ei sunt părinți, dar părinții unor copii pe care deja i-au ucis prin avort! Și încep asta încă din clasa a opta. Iată: părinții nu i-au cumpărat telefon, s-a îmbătat tata și a plecat cu alta ș.a.m.d. Sau ce știu eu câte necazuri au făcut și copilul, deja, nu-și mai bate copiii, îi omoară, maică. Îi omorâm că, n-am avut eu noroc. Durerile din generațiile trecute, neiertate, nevindecate, le ducem mai departe și le facem și mai mari. Și atunci, când ne întoarcem la Dumnezeu, când vrem să avem Duhul Sfânt în noi (să trăim în Duhul Sfânt – acesta trebuie să ne fie începutul pe care să-l punem în fiecare zi), să iertăm tuturor toate. Ne învață Dumnezeu cum se iartă. Ne învață. Mie îmi vine să ies și pe stradă să le spun oamenilor să învețe iertarea. Poate că aici sunt și persoane care au experimentat această minune, dar în orice caz, eu cunosc minuni. Cei care fac pașii ăștia ca să ierte, și au de iertat tot în urma lor, trăiesc niște schimbări extraordinare. Altminteri, vom duce povara și blestemul în noua noastră familie. Că nu vă căsătoriți tu și cu ea, ci neamul tău cu neamul ei; ai avut pe cineva bolnav, ai avut pe cineva care-a făcut o crimă, aceia sunt prezenți în tine. Tu trebuie să te lepezi. Zice Mântuitorul de la început: „Să se lepede bărbatul de mamă și de tată și să devină un trup cu femeia sa. Și femeia să se lepede…“. Cum? Prin iertare! Lepădarea se face prin iertarea tuturor durerilor pe care le-am trăit împreună. Era un obicei când se căsătoreau copiii: își cereau iertăciune de la părinți, îi iertau pentru toate și apoi se duceau și la morți în cimitir și cereau iertare. Se despărțeau, în felul acesta: voi cu viața voastră, noi cu a noastră.

Părinții au o putere asupra noastră, chiar și când nu mai sunt lângă noi, mai ales prin răul pe care ni l-au făcut, văzut sau nevăzut, închipuit sau real, prin abuz sau răsfăț. A ierta ce ți-a făcut tata, a ierta ce ți-a făcut mama și a șterge urmele, înseamnă a deveni liber să faci o casă nouă cu altcineva. Altfel, vei aștepta de la soție ce-ți dădea mama, dacă ai fost răsfățat, și n-o să-ți placă mămăliga dacă nu e afumată, că la mama era afumată și era bună, știți povestea aceea, nu? Dacă ai fost chinuit de mama, o să vezi că și ea te va chinui. Dacă tatăl tău s-a purtat urât cu tine sau cu mama, poți să fii sigură că și el e așa. Și ne vom purta în așa fel încât îi vom stârni pe ceilalți să ne facă rău. În noi este cauza relelor care ni se întâmplă din partea celorlalți. Noi stârnim, prin felul nostru de a fi și de a gândi, comportamentul celorlalți. Pe mine mă mușcă un câine, pe sfinți nu-i mușcă. De ce? Pentru că mie mi-e frică, lor nu le e frică. Sfinții stau cu leul la picioare și maica Siluana trece pe partea cealaltă pentru că a văzut o potaie așa de mică la o poartă. De ce? Nu și-a vindecat rănile, n-a iertat tot. Slavă Domnului că mai are câteva luni de trăit și să sperăm că rezolvă.

Iertând, scăpăm de necazurile de care nu mai avem nevoie, pentru că am ieșit din legea cauzalității, din legea moștenirii celei de jos, din legea păcatului. Iertând, primim și noi iertarea și slobozirea de sub lege și ne vindecăm și ne ușurăm și neamul adormit, spre o mai bună odihnă la Domnul, și pe cel ce va veni.

Așadar, această poruncă de a ne lepăda de părinți, nu e o lepădarea supărare: tata e alcoolic, nu mă mai duc pe la el, ci lepădarea iertare, singura care ne ajută să ascultăm și de: „Cinstiți pe părinții voștri!“. Că vin unii copii la mine și mă întreabă: „Cum să cinstesc eu pe tata, că uitați ce mi-a făcut și ce-a zis?“, „Cum să cinstesc eu pe mama, când zbiară la mine din Italia, unde stă cu un italian; și zbiară la mine să nu mă duc la discotecă și nu mă crede că încă eu sunt cuminte?“. Cum? Cum să cinstească cineva astfel de părinți și mai rău decât aceștia? Eu nu știu cum, dar Duhul Sfânt știe și poate și vrea să ne învețe cum! Rezolvând în sine însuși, cel care pune întrebarea, învățând iertarea de la Duhul Sfânt, spovedindu-se și împărtășindu-se, căpătând har, va cinsti chipul lui Dumnezeu din părinții săi și nu va mai suferi din cauza păcatelor lor, ci va avea numai necazuri care să-l îndrume pe Cale și să-l păzească de moarte. Dar și cel care a ajuns să ducă o viață creștinească, adică cel care participă în fiecare duminică și sărbătoare la Sfânta Liturghie, se spovedește, ține posturile, împlinește canonul (epitimia) dat de duhovnic, se împărtășește cât mai des, după rânduiala Sfintei Biserici, se roagă, face fapte bune, își plânge păcatele, și mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, și acela va mai avea necazuri. Sfinții Părinți spun că și aceștia au necazuri, ca să nu se trufească și să cadă, să compătimească pe cei ce au necazuri din cauza păcatelor și să fie părtași la pătimirea lui Hristos, că zice Apostolul: „pătimim împreună cu Hristos…“. Doar cel ce pătimește pentru Hristos, are bucuria Lui întreagă. Am văzut murind în lumina bucuriei o mamă care lăsa în urma ei, un copil încă fraged. Și am întrebat-o: „Știți că o să muriți, cum aveți atâta bucurie?“. Și mi-a zis: „Dacă nu aveam această boală aș fi trăit și aș fi murit ca un dobitoc. Eram o celebritate în lumea mea, dar eram moartă. Abia acum mă simt vie, acum trăiesc și mor vie, mor trăind.“ Aceasta este bucuria celui care L-a întâlnit pe Dumnezeu. Pentru că acel suflet a descoperit că această viață nu e decât o pregătire pentru viața veșnică. E foarte important: acest decât nu înseamnă „puțin lucru“, ci „puțin timp și exclusivitate“. Creștem în burta mamei noastre – Sfânta Biserică – ca să ne naștem în viața de veci. Cum creștem, așa ne vom naște.

Să credeți în minuni! Și dacă am stat și până în al unsprezecelea ceas în stricăciune și în ceasul al unsprezecelea ne întoarcem către Dumnezeu, Dumnezeu le face pe toate frumoase și bune.

Un cuvânt, atât mai am. Să mă iertați, nu știu de ce m-am lungit așa. Cum ne purtăm cu necazurile celorlalți? Noi suferim mult pentru că ne simțim obligați să rezolvăm necazurile celorlalți, mai ales dacă ne sunt dragi. Mai ales ale copiilor noștri. Este greșit! Dacă necazul este o școală pe Cale, copilul meu, bărbatul meu, femeia mea, vecina mea, trebuie ajutați, asistați în necaz ca să-și trăiască lecția. Altfel, aceasta se va repeta. Dacă a luat atunci un antinevralgic, dacă atunci s-a drogat, ca să nu învețe lecția din necazul respectiv, rămâne repetent. Câți dintre noi nu am pățit asta, câți părinți nu au pățit așa? Și-au „scăpat“ o dată copilul, că rămânea repetent, l-au băgat o dată cu pile nu știu la ce școală sau slujbă, l-au scos de la pușcărie ca să nu sufere copilașul, care, apoi, a mers mai departe până au ajuns la fundul sacului. Dacă-l lăsau să-și trăiască necazul – a luat un 4: „Mamă, asta-i viața! Dă-i înainte! Uite eu te ajut să-nveți, dar nu mă duc să vorbesc să-ți pună 10!“. Pentru că în felul acesta eu l-am lipsit de singura posibilitate ca el să-și revină și să-și dorească bucuria. Eu l-am stricat și după aceea tot eu zic: „Ce copil rău am!“.

Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că se reped la ei și-i zgâlțâie, și-i zgâlțâie, și-i amețesc și le bagă tot felul de obiecte în gură ca să tacă. Dar, omulețul ăla are un necaz. Dumneavoastră când sunteți necăjiți nu vreți să plângeți? Nu? Trebuie să-mi plâng necazul. Există doliu. Există sărbătoare și există doliul. O bucurie trebuie sărbătorită. O durere trebuie plânsă, trebuie jelită. Sufletul are nevoie de răgaz ca să-și trăiască bucuria sau necazul, în care să tragă învățătura. Dar, dacă mă-mbăt că am un necaz și mă-mbăt că am o bucurie, păi aia numai e viață de om, aia e viață de dobitoc. Mă iertați, aici nu e nimeni care bea, nu? Da. Acum, și mie îmi place câte un pahar de vin. No! Și când sunt necăjită, parcă e mai bun. Dar, acesta este dobitocul din maica Siluana. Deci, noi să ținem minte că aceste necazuri ale copilului care plânge, îl ajută să învețe să fie om. Eu mă voi uita cu grijă și cu iubire, dacă e spălat, e schimbat, dacă a mâncat… Dacă nu, înseamnă că l-a înfuriat ceva. Știți cât se înfurie cei de o lună, de două, de trei? Se înfurie pe bec – l-a bătut în ochi. Se înfurie pe mamă că nu vine imediat… Lasă-l să-și trăiască furia și spune-i că-l înțelegi! Dacă-l zgâlțâi și-i oferi o plăcere care să-l scoată din trăirea acelui necaz, el nu va învăța că în lume va avea necazuri, că sunt de neevitat, și se va zgâlțâi în toate felurile și va băga orice în gură numai să-i treacă, să nu mai simtă durerea sau disconfortul necazului! Și chiar vă recomand să-i spuneți: „Omulețule, pe lume sunt necazuri. Dar, îndrăznește!“. Să vedeți cum face! Aoleo!… Sunt foarte deștepți. Spuneți-le orice, povestiți-le și explicați-le! Ei nu știu limba, dar au niște organe de receptare a ceea ce spunem, prin care înțeleg ce spunem fără să știe cuvintele. Dacă nu le spunem acum, vor înțelege și mai puțin când vor învăța cuvintele. Vor zice: „N-am auzit bine!“ pentru că atunci vor avea alte interese.

Așadar, să învățăm să le respectăm necazurile celorlalți, să le respectăm trăirea și să-i ajutăm numai și numai și numai și numai dacă e nevoie și ei ne cer asta. Pentru că foarte multe necazuri se măresc din cauza binevoitorilor care vor să ne ajute: Ionel se uită după Vasilica și Maria, nevasta lui, nu știe nimic. Și Gheorghiță se duce să-i spună: „Auzi, bărbatul tău se uită după…“. Zice: „Îi fac un bine.“. No, mai bine te-mpiedicai de ceva și nu ajungeai unde te-ai dus, că ăsta nu este un bine. Sau, când ne ducem și zicem: „Lasă că te-ajut eu!“ și facem ce facem, dar dacă vedem că n-am avut succes, nici nu mai trecem pe la el. Nu facem bine! Să fim în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile și ajutorul de care are nevoie, și să răbdăm să nu putem face nimic ca să nu-l mai doară, când nu putem. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ți trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare și acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată și a sta lângă el nu este a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui și-n frica lui.

Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu Dumnezeu și-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveți? Ce vrei Tu să-mi spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simțim mângâiați în necazurile noastre.

Pentru cei care-L urmează pe Hristos, necazurile sunt locuri speciale de mângâiere. Când nu mi se întâmplă nimic, eu am amintirea mângâierii Mântuitorului. Când mi se întâmplă un necaz, doar dacă nu-s nesimțită – că, de, eu alerg în altă parte când nu am nici un necaz – Îi simt prezența și mângâierea. Și am zis: „Oi fi eu așa, mai defectă.“. Nu, nu! Sfântul Apostol Pavel mi-a arătat cuvântul acesta pe care vi-l voi împărtăși ca să plecați cu el acasă, după rânduiala creștină:

„Pavel, Apostol al lui Hristos Iisus, prin voința Lui Dumnezeu, și Timotei, fratele: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, împreună cu toți sfinții care sunt în toată Ahaia: Har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Iisus Hristos. Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Că, precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră.“

Dacă n-avem asta, restul vor fi mângâieri care trec și lasă în urma lor răni mai mari decât dacă nu am fi fost mângâiați.

Acum, să uitați tot ce v-am spus și să învățați să faceți puțină liniște înlăuntrul și în viața dumneavoastră!

Și să întrebați, și la necaz și la bucurie: „Doamne, ce vrei Tu să-mi spui acum?“. Câteodată Dumnezeu ne răspunde în tăcere, câteodată în șoaptă, câteodată strigă tare la noi… Părintele Arsenie Boca, vorbind despre necazuri spunea: „În necaz, omul strigă la Dumnezeu: Doamne, scapă-mă! și Dumnezeu strigă la om: Omule, schimbă-te!“.