Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, așteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. (…) Noi să zicem așa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „În lume necazuri veți avea”, Te-ai gândit și la necazul pe care îl am eu acum. Și Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruința pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om când nu are necazuri, trăiește neatent, nici nu știe ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Așa că punerea în fața lui Dumnezeu a acestui necaz și chemarea Lui ne schimbă mult.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 25)