Toată dreptatea oamenilor este ca o cârpă lepădată înaintea ochilor lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă tocmai pentru că ni se pare că suntem „obiectivi” sau considerăm că „principiile” noastre sunt bune. Întâlnesc adesea oameni care se cred creștini și se miră cum de propovăduiește Biserica lucruri care sunt în total dezacord cu „principiile sănătoase” ale societății moderne.

 

După gândirea omenească, Dumnezeu este nedrept în milostivirea Lui. Și atâta vreme cât nu vom înțelege ce înseamnă cuvintele „milă voiesc iar nu jertfă”, vom continua să considerăm că putem să judecăm noi mai bine lucrurile decât o face El. Ne facem judecători și ne punem pe noi înșine și „principiile” noastre deasupra dreptății lui Dumnezeu și de aceea, de multe ori, ajungem să înnebunim. Tocmai această îngâmfare ne duce spre pierzare. Aceeași îngâmfare care i-a făcut pe îngeri, demoni.

 

Înțelepciunea lui Dumnezeu nu este ca înțelepciunea oamenilor, nici măcar a celor care se cred duhovnicești. De aceea, om cu adevărat înțelept este doar cel care spune mereu atât cu vorba cât și cu fapta „facă-se voia Ta”. Cu adevătat drept este cel care recunoaște faptul că nimeni nu este drept în afară de Cel care este Dreptatea însăși. „În mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă” zicea părintele Arsenie Boca, și pe bună dreptate.

 

De aceea ni se pare nedreptate faptul că tâlharul de pe cruce a fost primul om care a intrat în Rai deși au fost mulți prooroci, pătimitori și drepți care îl așteptau pe Hristos. A vrut Hristos să-l bage „peste rând” și așa a făcut. Nu l-a lăsat nici măcar să aștepte la rând. De ce a făcut-o? Pentru că L-a rugat. Sfânta Maria Egipteanca a dus o viață departe de Dumnezeu și a dus pe mulți către pierzare cu meșteșugul pe care-l avea. S-a hotărât să se întoarcă și să ceară lui Dumnezeu s-o îndrepte, s-o curețe și s-o miluiască. Și iată că Dumnezeu a arătat-o mai mare decât pe mulți pustnici și cuvioși. Nu că ar fi rău să fie omul cuvios și să facă fapte bune toată viața. Doar că cel care-și pune nădejdea în propriile sale fapte, va fi rușinat în vreme ce acela care caută mereu mila lui Dumnezeu niciodată nu va fi gol.

 

Ce va face deci un om înțelept? Îl va ruga pe Dumnezeu să facă nedreptate și cu el. Îl va ruga să-i dea ceea ce nu merită și să nu-l judece după dreptatea omenească. Să-i ia păcatele și să-i dea Împărăția. După mintea oamenilor, care văd asta ca pe un schimb, este nedreptatea nedreptăților. Dar „nedreptatea” lui Dumnezeu este mai bună decât toată dreptatea lumii adunată laolaltă. Cele mai drepte, mai corecte și mai bune lucruri ale noastre, nu sunt nici măcat cât un fir din umbra milei lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu face parte din dreptatea Lui. De aceea zice Isaia proorocul că „toți am ajuns ca necurații și toate faptele dreptății noastre ca un veșmânt întinat” (Isaia 64, 5) sau cum se spunea în traducerile mai vechi, ca o cârpă lepădată.