Într-o lume în care instituţia familiei a ajuns atât de fragilă, iar cuplurile se desfac atât de uşor şi în număr tot mai  mare, într-o lume în care se ajunge atât de greu la o convieţuire de durată între bărbat şi femeie, la înţelegerea şi unirea lor temeinică şi adevărată, îndoiala se strecoară tot mai uşor în sufletul omului şi ea vizează uneori cele mai înalte valori pe care omul le poate manifesta.

Aşa se face că am ajuns să ne îndoim până şi de acea virtute, care ea singură doar are puterea de a trece dincolo de moarte, virtutea iubirii. Căci dacă multe din situaţiile în care cuplurile s-au desfăcut pot fi cât de cât explicate, pare totuşi de neînţeles cum s-a putut desface un cuplu care, atunci când s-a întemeiat, a avut la baza sa iubirea! Cum se poate ca un om, oricare ar fi el, să uite acea trăire extraordinară pe care cuvintele sunt neputincioase în a o exprima şi prin care el s-a simţit mai presus de toate cele trecătoare de pe acest pământ. Şi dacă iubirea a existat cu adevărat, ce s-a întâmplat cu ea? Unde a dispărut?

Căutând un răspuns cât de cât mulţumitor la asemenea întrebări, mi-au venit în minte câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Mihai Eminescu: Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă. („La steaua“).

Cuvintele poetului, adevărate şi profunde, îndeamnă la meditaţie. Şi dacă încercăm să descifrăm sensul unor asemenea versuri, vom înţelege că poetul a surprins în ele însăşi esenţa iubirii: lumina. Nu este vorba, desigur, de orice fel de lumină, nu este lumina fizică pe care o vedem cu ochii noştri trupeşti. Este o lumină interioară, care mângâie sufletul nostru şi îl vindecă, îl eliberează de toate contradicţiile, de toate neîmplinirile vieţii. Este lumină din lumina de la început.

De aceea, poate, chiar dacă persoana iubită a rămas undeva departe ori s-a depărtat de noi, pornind pe alte cărări ale vieţii, sau dacă a trecut prea de timpuriu pe tărâmul de dincolo de timp, rămâne întotdeauna ceea ce este cel mai important din tot ceea ce a fost: lumina stinsului amor.

Se poate să ni se pară că nici ea nu mai este. Nu este însă decât o părere. Această lumină a coborât doar în zonele de adâncime ale subconştientului nostru, dar niciodată nu se va stinge. Amorul, e adevărat, după un timp se poate stinge, dar aceasta nu înseamnă decât că ceea ce era trecător a trecut. A rămas în schimb ceea ce era dincolo şi mai presus de timp: lumina. Ea ne însoţeşte mereu pe cărările uneori ca de labirint ale vieţii şi se poate ca în momentele cele mai dificile din trecerea noastră prin lume, stimulată poate de un incident oarecare sau de un efort deosebit, dar neconştientizat, al memoriei noastre afective, să iasă la suprafaţă şi să ne apară ca o stea călăuzitoare.

În asemenea momente, când viaţa poate să ni se pară deosebit de grea, în asemenea momente, când vedem cu durere că în viaţă există şi destule lucruri urâte, simţim că se ridică de undeva, din zonele cele mai adânci ale fiinţei noastre, o lumină care ne înalţă dintr-o dată deasupra cenuşiului cotidian sau a dramelor generate de condiţiile vremurilor în care trăim. Abia atunci înţelegem cât de lipsite de importanţă sunt toate cele trecătoare din lume şi de care, uneori, ne lăsăm atât de mult afectaţi. Abia aşa ajungem, poate, să realizăm ce intuiţie extraordinară a avut poetul pe care l-am sărbătorit de curând, spunându-ne, cu farmecul limbajului său, că acea lumină care a strălucit cândva în viaţa noastră nu se va stinge. Ea este dincolo şi mai presus de timp şi se poate ca, aşa cum ne îndeamnă Apostolul Pavel, trăindu-ne viaţa frumos, „ca-n plină zi“ (Romani, XIII, 13), s-o actualizăm în noi înşine şi astfel să ieşim din cenuşiul cotidian şi să ne ridicăm, deocamdată ca o pregustare a ceea ce va să fie, dincolo şi mai presus de timp.