Într-un foarte interesant articol găzduit de prestigioasa revista culturală „Merkur” de la Berlin, cunoscutul istoric german Egon Flaig, afirmă existenţa unei absolute incompatibilităţi între noţiunea de dreptate şi cea de iertare. Teza profesorului Flaig surprinde, deoarece negarea unui compromis între cele două entităţi, recunoscut ca indispensabil pentru că permite unei civilizaţii să se redefinească şi, în consecinţă, să se regenereze, situează condiţia umană într-un impas etern. Aparent nu există nici o speranţă de elucidare a conflictului. Atât setea de dreptate cât şi reconcilierea prin iertare sunt entităţi culturale incontestabile, clarificate normativ pe tărâm teoretic, dar greu de combinat în viaţa curentă. Profesorul Flaig îşi argumentează poziţia pornind de la celebrul pasaj din romanul „Fraţii Karamazov”, unde Ivan, în discuţie cu fratele său Alioşa, consternat de cruzimea celui care şi-a aţâţat câinele să sfâşie un copil, contestă mamei copilului omorât dreptul de a-l ierta pe ucigaş. Iertarea ar  însemna disculpare, o abrogare nepermisă a vinovăţiei criminale. Nedreptatea ar deveni strigătoare la cer, iar orice semn de omenie distruge setea de dreptate tradusă printr-o eternă pedepsire a ticălosului. Înţeleasă astfel, iertarea, şi împreună cu ea mila, reprezintă ontologic o contrazicere a năzuinţei către dreptate, care îngrădită, se diminuează calitativ, până la anihilarea ei definitivă.

Cu toate acestea, reconcilierea celor două entităţi este indispensabilă, cu atât mai mult cu cât societatea modernă este tot mai interesată în descoperirea laturii sale umane şi adâncirea unei vieţi sociale aşezate sub pecete umanistă. În acest sens profesorul Egon Flaig face următoarea afirmaţie importantă: „Pedeapsa cu moartea pune semnul egalităţii între fapta groaznică şi suferinţa ispăşitoare. Desfiinţarea pedepsei capitale, mai întâi în Imperiul bizantin la sfârşitul Evului mediu, apoi în Rusia modernă şi România, s-a făcut în numele umanităţii. Aceasta, în mod evident sub influenţa Bisericii ortodoxe, care, între religiile lumii, ocupă o poziţie cu totul deosebită în ceea ce priveşte apărarea vieţii”. Chiar dacă pare surprinzătoare, afirmaţia este corectă din punct de vedere istoric. Într-un foarte bine documentat articol apărut în numărul 149 din revista „Sfera politicii”, intitulat „Constituţia şi opinia publică: consensul social privind pedeapsa cu moarte” semnat de Alina Duduciuc şi Ilarion Ţiu, se precizează că abolirea pedepsei capitale este introdusă explicit în articolul 18 al primei legi constituţionale din România în anul 1866 şi reconfirmată de Constituţia din 1923. Evident, se exceptau cazurile prevăzute de codul penal militar în timp de război. Mai departe autorii precizează: „În anii comunismului, Codul penal stabilea numai de principiu sentinţa capitală, cazurile pentru care se aplica această pedeapsă fiind stabilite de legislaţia în vigoare. Din 1977 până în 1988 au fost executate 96 de persoane, dintre care 93 pentru omor deosebit de grav. În aceeaşi perioadă s-au înregistrat 34 de comutări ale pedepsei cu moartea la 25 de ani închisoare. Nu a fost executată nici o femeie, atât în anii comunismului, cât şi anterior... Elena Ceauşescu este singura femeie executată în istoria modernă a României”. Este necesar de precizat că Franţa a abolit pedeapsa cu moartea abia în 1981 iar Marea Britanie în 1988. În Statele Unite pedeapsa capitală se pronunţă în continuare.  

Să existe o diferenţă de netrecut între setea de dreptate şi imperativul creştin al iertării? În universul spiritual rezervat de Dostoievski pentru Ivan Karamazov, probabil că da. Indiscutabil că dorinţa de a se face dreptate constituie aspiraţie legitimă a fiecăruia dintre noi. Tânjim după ceea ce credem că e drept. Şi ne este greu să iertăm. Aparent, Ivan Karamasov propune o soluţie care ne pare a fi corectă. Criminalul nu merită să fie iertat!

Şi după aceea? În numele cărei dreptăţii nu-i este recunoscut mamei copilului ucis dreptul de a ierta? Viaţa nu se termină niciodată când a fost pronunţată o sentinţă. Ea continuă, se dezvoltă, nu renunţă niciodată, găseşte o cale de a trece pentru orice obstacol şi nenorocire. Viaţa reînfloreşte asemenea mugurilor primăverii. Când se topeşte gheaţa şi scade urgia iernii, durerea începe să se dizolve în zâmbetul miilor de flori care ne încălzesc ochii. În numele aceleiaşi dreptăţii Dumnezeu ne învaţă să iertăm, fiindcă victima nu se pedepseşte împreună cu făptaşul, ci trebuie ajutată să caute duioşia şi  mângâierea, pentru a găsi dragostea şi ocrotirea Lui.

Omul singur, fără Dumnezeu, nu are cunoaşterea completă a ordinii adevărate a lucrurilor. Orice noţiune, orice simţire şi orice înţelegere sunt incomplete şi imposibil de înţeles, dacă nu cerem pentru împlinirea lor ajutorul de la Domnul. „…să aibă belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu - Tatăl şi a lui Hristos. Întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Coloseni 2,2-3). Ivan Karamazov ne cheamă să luăm parte la dreptatea lui, să-i fim părtaşi singurătăţii sale, unde nici Dumnezeu şi nici omenia nu-şi au loc. Oricine se izolează în refuzul de a cunoaşte adevărul divin nu poate revendica dreptul unei judecăţi fără greşeală. Omul care se izolează greşeşte, se înşeală şi se lasă amăgit. Dreptatea este înnobilată, justificată şi deplină doar sub semnul iertării sfinte, a darului vindecător prin care Dumnezeu ne cheamă la Judecata adevărată şi la mântuirea veşnică.