Neurobiologia și neurochimia singurătății

Oamenii de știință au observat că sentimentul cronic de însingurare are capacitatea de a penetra membrana celulelor, alterând modul de exprimare a genelor. În acest mod, singurătatea produce alterări în transcrierea ADN-ului, ceea ce conduce la atenuarea capacității de autoapărare în fața reacțiilor inflamatorii.

Referatul biblic al creării omului ne arată că Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, pe Adam și pe Eva, cu o vocație profund socială și dialogică, spre a-și fi ajutor unul celuilalt. Ființa umană, zidită funciar socială, nu își află niciodată împlinirea deplin decât în legătură cu o altă ființă și, împreună, în dragoste de Dumnezeu, Creatorul lor.

Oamenii de știință au ajuns, în prezent, la concluzia că singurătatea nu este doar o problemă de sănătate emoțională sau de inteligență socială, ci ea afectează starea de sănătate fizică . Cercetări riguros realizate au constatat că efectele ei sunt mai devastatoare, la nivel somatic, decât cele ale hipertensiunii, fumatului a 15 țigări pe zi, a lipsei de mișcare și a obezității, la un loc[1].

Sentimentul cronic de izolare socială declanșează hormonii de stres (cortizol), afectează funcția cardiovascular și sistemul imunitar, accelerând procesul de îmbătrânire și conducând spre moarte prematură[2].

Un studiu important, desfășurat pe parcursul a șaisprezece ani, începând cu perioada anilor 60 și 70, la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore și la care au participat studenți la medicină, a identificat un tipar interesant: studenții care avuseseră parte de o copilărie solitară, datorită unor părinți absenți sau distanți fizic ori emoțional, mai târziu, în viață, aveau un risc mult mai mare să sufere de diverse forme de cancer[3].

Părintele Arhimandrit Vasilios Bacoianis, menționa un studiu de anvergură, derulat în SUA și care a demonstrat că «însingurarea socială» este distrugătoare pentru orice vârstă, având efect similar cu fumatul, alcoolismul, lipsa exercițiului fizic zilnic și obezitatea. Iar de aici, concluzia firească: familia și prietenii mulți contribuie fundamental la sănătatea noastră sufletească și trupească[4].

După anul 1990, în presa internațională, a fost larg mediatizat cazul copiilor din orfelinatele comuniste românești, în care, având de supravegheat câte 20 de copii, asistentele sau infirmierele îi ignorau aproape complet. Rezultatul a fost că la vîrsta de 3-4 ani, aceștia nu puteau nici măcar să plângă, nu doar să vorbească[5].

Oamenii de știință au descoperit, cu ajutorul tehnologiei de rezonanță magnetică funcțională, o arie de pe cortexul cerebral numită „zona lui Dumnezeu”. Aceste descoperiri demonstrează adevărul potrivit căruia, pentru ființa umană, sentimentul religiozității și credința în Dumnezeu nu sunt niște constructe morale artificiale, ci o realitate funciară, ontologic legate de sufletul uman. Zidit după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu (Facere 1,26), omul poartă în profunzimile sufletului său dorul de Creatorul lui. Omul nu își are rațiunea ultimă a ființări sale în el însuși, ci în Părintele Ceresc. Ontologia lui nu se găsește în sine, ci în Arhetipul său.

Și în privința singurătății, neuroștiințele ne aduc informații valoroase. Cu ajutorul aceleiași tehnologii s-a constatat că, atunci când ne simțim izolați, marginalizați sau respinși social, în cortexul cingular antero-posterior din creierul nostru, se activează centrii pentru simțirea durerii. Astfel creierul răspunde la starea de singurătate exact la fel ca în cazul durerii fizice[6].

Mai mult chiar, oamenii de știință au observat că sentimentul cronic de însingurare are capacitatea de a penetra membrana celulelor, alterând modul de exprimare a genelor. În acest mod, singurătatea produce alterări în transcrierea ADN-ului, ceea ce conduce la atenuarea capacității de autoapărare în fața reacțiilor inflamatorii[7]. Și, în lipsa unei imunități robuste, organismul devine vulnerabil față de atacurile cele mai ușoare și până la bolile cele mai grave, inclusiv cancerul.

Vorbind despre „neurobiologia singurătății”, savanții au identificat modul în care aceasta influențează hormonii, neuromodelatorii sau neurotransmițătorii din corpul uman. Experierea unei stări de singurătate duce la creșterea nivelului de corizol – hormonul stresului. Aceasta duce la creșteri ale presiunii arteriale și declanșează, în amigdală (partea creierului responsabilă de reacțiile „luptă sau fugi”) semnalul de alarmă, provocând infamații, datorate producției crescute de leucocite. Inflamația cronică și un sistem imunitar slăbit, suprasolicitat și ineficient face trupul mult mai vulnerabil de la o simplă grijă sau răceală, până la cancer[8].

Steve Cole, Profesor de Medicină și psihiatru la UCLA, a descoperit în organismul persoanelor singure un nivel mai ridicat de noradrenalină, hormon care, în caz de aminințare vitală și susținută, începe să blocheze apărarea organismului în fața virușurilor. Astfel celulele NK (natural killer), folosite în mod obișnuit de corp pentru a se apăra, inclusiv împotriva tumorilor și a cancerului, la persoaenel singure, sunt distruse într-un ritm mult mai rapid[9].

Specialiștii au mai constatat faptul că singurătatea îi face pe oameni mai agresivi cu ceilalți și autodistructivi față de propria persoană[10]. De asemenea, s-a constatat existența unei legături strânse între singurătate și scăderea nivelului de empatie[11].

Imagistic vorbind, studierea creierului persoanelor care suferă de singurătate cronică a arătat o diminuare a nivelului de activare a suturii temporoparietale, parte a creierului implicată în sentimentul de empatie; și o stimulare a cortexului vizual, aria cerebrală responsabilă de vedere, atenție și alertă[12]. Cu alte cuvinte, persoanele singure sunt mult mai vigilente, atente și agitate, văzând pretutindeni pericole și dușmani.

Contrar cercetărilor care propovăduiesc o așa-zisă „genă egoistă”[13] (XXX), cercetările din domeniul neuroștiințelor vorbesc despre „creierul social” al omului, în sensul că , din ziua în care ne naștem, „creierii sunt proiectați biologic să răspundă la grija și bunăvoința altora. ... Acum știm că prieteniile apropiate și relațiile afectuoase joacă un rol important pentru sănătatea mintală și pentru starea de bine, influențând modul în care funcționează corpurile noastre. De exemplu, oamenii aflați în relații afectuoase au niveluri mai scăzute ale hormonilor de stres și mai ridicate ale hormonului „fericirii” decât cei aflați în relații caracterizate de conflict”[14].

În acest creier social, specialiștii au identificat o așa-numită „rețea implicită”, adică un set de reguli din creier, care se activează constant când nu efectuează sarcini cignitive și se dezactivează atunci cân persoana respectiv se cocnentrează asupra unui scop[15]. Or, interesant este faptul că atunci cîând se activează, rețeau implicită se îndreaptă, involuntar și inconștient, spre persoanele apropiate și spre evenimentele cu o profundă încărcătură emoțională, legate de acestea. Și, la fel de interesant este și faptul că această rețea se activează în timpul liber și la nou-născuți[16].

De mai bine de 40 de ani, este cunoscută prezența, în creierul uman, a unor neuroni-oglindă, care se activează și răspund la emoțiile și stările sufletești ale celorlalți, prin contagiune emoțională, sintonie, aliniere și congruență.

Neuronii oglindă fac parte din „semnatica acțiunilor”[17]. Ei demonstrează capacitatea persoanelor umane de a fi influențate emoțional de stările lăuntrice ale altora. Ei nu se activează la perceperea unei mișcări fizice, ci a unei stări emoționale profunde și mai ales atunci când persoanele cu care comunicăm se potrivesc cu propria noastră matrice morală, nu și atunci când nu o respectă și o încalcă[18].

Cercetările de neurocerebrologie au progresat și mai mult, astfel încât vorbesc despre neuronii „super-oglindă”, despre „evsocialitate”, „ultrasocialitate” sau „ultracoperare”[19], acestea constituind abilități excepționale de empatizare cu semenii noștri. Fără nici un fel de comentariu suplimentar, ne limităm la a constata că un temperament solitar sau sentimentul de a fi izolați social perturbă grav acest mecanism al empatiei.

Lipsa legăturilor sociale are efecte negative pentru ființa umană, create spre dialog și dăruire, iubire și comuniune. Epidemiologul Lisa Berkam descoperise încă de la începutul anilor 2000, faptul că persoanele care aveau mai puține legături sociale, erau „de două până la trei ori mai expuse mortalității în următorii nouă ani de viață decât cei care avuseseră mult mai multe contacte sociale. Oamenii cu mai puține legături sociale prezentau un risc mai crescut de moarte în urma bolilor cardiace ischemice, cerebrovasculare și de circulație, cancerului și a unei categorii mai largi de afecțiuni, care includeau cauze ale decesului de natură respiratorie, gastrointestinală ș.a.m.d”[20].

[1] Noreena HERTZ, Secolul singurătății. O pledoarie pentru relațiile interumane, traducere din engleză de Simona-Maria Onciu, HUMANITAS, București, 2021, p. 13.

[2] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate. Natura umană și nevoia de conexiune socială, traducere din limba engleză de Radu Șciopu, Editura Vellant, București, 2018, p. 21.

[3] Noreena HERTZ, Secolul singurătății..., p. 28.

[4] Arhimandrit Vasilios BACOIANIS, Cum să trăiești o viață lungă și binecuvântată, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de suflet, Editura Tabor, București, 2011, pp. 69-70.

[5] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate..., p. 163.

[6] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate..., p. 24. Această constatare științifică confirmă intuiția zicerilor sapiențiale populare, care spun că „singurătatea doare”.

[7] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate..., p. 136.

[8] Noreena HERTZ, Secolul singurătății..., pp. 27-28.

[9] Noreena HERTZ, Secolul singurătății..., p. 37.

[10] Noreena HERTZ, Secolul singurătății..., p. 46.

[11] Neuroștiința empatiei identifică patru elemente esențiale ale acestei forme de conexiune: împărtășirea sentimentelor celuilalt, conștiința că celălalt este distinct de sinele propriu, flexibilitatea mintală de „a te putea totuși pune în locul lui” și autoreglarea emoțională necesară pentru generarea unei reacții adecvate. Cf John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate..., p. 202.

[12] Noreena HERTZ, Secolul singurătății..., p. 47.

[14] Paul GILBERT, Compasiunea și mintea umană, traducere din engleză de Ioana Pătrașcu, Editura Curtea Veche, București, 2020, p. 12.

[15] Cal NEWPORT, Minimalism digital. Concentrează-te pe propria viață într-o lume plină de zgomot, traducere din limba engleză de Raluca Chifu, Editura Publica, 2019, p. 131.

[16] Cal NEWPORT, Minimalism digital..., p. 132.

[17] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate..., p. 188.

[19] Jonathan HAIDT, Mintea moralistă…, p. 253.

[20] John T. CACIOPPO, William Patrick, Singurătate, p. 121.

De la același autor

Ultimele din categorie