După aproape zece ani de aspre nevoinţe la Mănăstirea Vărzăreşti, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. De acum înainte, începe o nouă perioadă în viaţa Cuvioasei Teodora, de rugăciune neîncetată şi de trăire cu adevărat pustnicească. Hrana i-o oferea numai pădurea (bureţi, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dădeau călugării de la Sihăstria ori puţinii credincioşi care se abăteau prin acele locuri retrase. Uneori o vizita ieroschimonahul Pavel din aceeaşi obşte monahală, care venea să cerceteze pe sihaștri şi să-i împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, în felul acesta, viaţa ei înainta mereu pe scara virtuţilor, de care scria Sfântul Ioan Sinaitul sau Scărarul.

Spune tot tradiţia că năvălind oşti turceşti în Moldova şi ajungând până în ţinuturile Neamţului, multe călugăriţe s-au refugiat în munţi. Unele din ele au ajuns până la chilia Cuvioasei Teodora, pe care au aflat-o în rugăciune. Ascultându-le necazurile, le-a oferit chilia ei, iar ea s-a retras într-o peşteră, unde era şi mai greu de ajuns, din pricina sălbăticiei locurilor. Este cunoscută până azi sub numele de „Peştera Sfintei Teodora”, arătând tot ca acum trei veacuri: o încăpere boltită, înlăuntrul unei stânci uriaşe, iar alături era o stâncă lată şi puţin ridicată care îi slujea ca vatră şi ca masă. Se spune că Teodora ar fi trăit aici vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult.

(Pr. prof. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco-Români şi Români, Editura Trinitas, Iaşi, 1994, p. 54)