Născut în Țara Românească pe vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, Sfântul Antonie a fost apropiat de mic de Dumnezeu, ajungând preot și îmbrățișând viața monahală la schitul Iezeru, în Vâlcea.

Cuprins de dorul pustiei, s-a nevoit într-o peșteră săpată în stâncă, loc în care a săpat și o bisericuță, pentru a se ruga neîncetat. Învingând luptele cu diavolul, se nevoia, purtând lanțuri de fier în jurul brâului, mâncând doar puțină pâine.

Lacrimile nu încetau să îi curgă, iar de dormit nu dormea, ci doar ațipea, rezemat de o piatră. Cunoscând faptul că i se apropie sfârșitul, l-a chemat pe ucenicul său pentru a-i cere să îi înmormânteze trupul acolo unde s-a și nevoit.