„Spune-mi mie, părinte, ce să fac ca să dobândesc mântuire?” Îi zice lui cuviosul: „Fiule, tu copil curat fiind, cum vrei să auzi cuvânt de la un bătrân putred?” Dar zice lui copilul: „Este scris, părinte, așa: întreabă pe părinții tăi și îți vor vesti ție, pe bătrânii tăi și îți vor spune. Prin urmare, și eu cer să aud cuvânt bun de la tine și nu te întoarce de la ticăloșia mea.” Îi zice lui sfântul: „Vrei să te faci monah sau să te faci plăcut lui Dumnezeu prin viață dreaptă?”

I-a răspuns copilul: „În viață deocamdată, și pe urmă ce va voi Dumnezeu.” Răspunzând fericitul, zice: „Dacă voiești să locuiești în mijlocul oamenilor, aceasta trebuie să faci: să nu defaimi pe nimeni cu nici un chip, să nu judeci, să nu te mânii, să nu clevetești, să nu disprețuiești, nici să socotești că faci vreodată ceva bun și să te păzești să spui: cutare petrece bine, cutare în risipă, căci aceasta înseamnă nu judecați[1], ci totdeauna cu ochi egal, cu o singură dispoziție, cu un singur cuget, cu o inimă simplă vezi și primește pe fiecare ca pe Hristos și să nu pleci urechea ta la omul clevetitor, nici să nu te îndulcești cu aceasta, ci păzește-ți în tăcere multă gura ta, fiind zăbavnic a vorbi în deșert și grabnic la rugăciune și să nu defaimi niciodată pe cel ce clevetește, nici pe altcineva care săvârșește păcat, ci pururea vezi păcatele tale și defaimă-te pe tine însuți și pe tine însuți disprețuiește-te și ocărăște-te și atunci vei dobândi cu ușurință Împărăția cerurilor.”

Zice lui copilul: „Aceasta, părinte, este a luptătorilor desăvârșiți, ceea ce ai spus robului tău, dar oare eu, când voi dobândi și eu o asemenea dispoziție, bineplăcând Domnului?” Și zice fericitul către el: „Fiule, tinerețea, dacă are smerenie, își este de ajuns sieși, căci nimic mai mult nu cere Dumnezeu tânărului decât curăție și smerenie. Tu, așadar, fiule, fii blând și liniștit, pașnic și dulce, bun cu toți, compătimitor, milostiv, puternic, împodobit cu tot adevărul și consideră-te pe tine mai prejos de toți oamenii și socotește-te mai rău decât toți și vei fi sălășluind în adevăr cu Dumnezeu, luptă-te și nu-ți închipui cu mintea cum că la cutare sfânt am întâlnit măsuri mari, ci pururea spune-ți așa: «Suflete, cunoști că am întrecut în păcate și dezmățuri și pe demonii înșiși. Lucru bun nu am făcut nici atâtica și vai nouă, smerite, ce vom zice în Ziua Judecății?» Să-ți fie rugăciunea ta în toată vremea vieții tale, fiule, ca a unui păcătos, fiindcă atunci păcătuim în omul cel dinlăuntru, când socotim că ne rugăm în chip sfânt și curat, căci chiar dacă cineva ar face semne și minuni, să se recunoască pe sine fără iertare, fiindcă stând la rugăciune păcătuiește în tot chipul prin simțirile cele dinlăuntru și mișcările gândurilor sau fie și numai prin gândurile necuvenite de demult, fiindcă altele spune cu gura și în altă parte se plimbă cu mintea. De aceea să-ți fie ție rugăciunea ca a unui păcătos, intrând la Dumnezeu cu multă smerenie. Zi întotdeauna cuvântul acesta: «Doamne, de cele ascunse ale mele curățește-mă[2] și de păcate străine cruță pe robul tău, căci de nu mă vor stăpâni, fără prihană voi fi și mă voi curăți de păcat mare» și cunoaște aceasta, fiule, că niciodată nu poți bineplăcea prin faptele bune, nici să te încrezi în ele, căci nu știi dacă sunt bineplăcute lui Dumnezeu sau nu, de aceea încrede-te mai degrabă în Dumnezeu și în puterea Lui, socotindu-te pe tine însuți ca țărână nefolositoare. O, câte nu păcătuim, fiule, și pe cele mai multe nu le știm. Când vei vedea pe cei de aproape ai tăi păcătuind, atunci defaimă-te pe tine însuți și când cineva te ocărăște sau osândește sufletul tău sau se poartă grosolan cu tine și te disprețuiește, atunci tu prihănește-te pe tine însuți și socotește-te ca fărădelege și păcătos și dacă te vei îndrepta în acestea, în acestea vei afla desăvârșirea.”

(Din Viața Sfântului Nifon, tradusă după originalul grec, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Mt. 7, 1; Lc. 6, 37.

[2] Ps. 18, 13.