Numai în harul dumnezeiesc te poţi ruga. Nici o rugăciune nu se poate face fără harul dumnezeiesc. Aduceţi-vă aminte de înţelepciunea lui Isus Sirah: „Că întru înţelepciune se va grăi lauda, şi Domnul o va îndrepta pe ea” (Înţ. lui Isus Sirah 15, 10). Adică, numai Acela care stăpâneşte înţelepciunea cea dumnezeiască poate să-L slăvească, după cuviinţă, pe Dumnezeu. Numai Domnul dă har pentru asta.

Când vine harul, spune numele „Hristos”, şi se umple şi mintea, şi inima. Această iubire şi acest dor fierbinte au şi trepte. Când trăieşti această iubire, nu numai că doreşti să dobândeşti cele duhovniceşti atunci când eşti treaz, dar pe aceleaşi le vezi chiar şi în vis. Pe toate să le faci în iubire. Din iubire să faci osteneala, orice osteneală. Să simţi iubire, recunoştinţă către Dumnezeu, fără să ai în mintea ta că trebuie să dobândeşti ceva. Lucrul de preţ este să spui rugăciunea cu delicateţe a sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, şi atunci nu ţi se va părea istovitoare; tot aşa precum atunci când spui „mama mea... tatăl meu”, simţi deplină odihnă.

Aşadar, fără siluire în dobândirea rugăciunii! Nu: „mă voi lupta ca să dobândesc rugăciunea şi să câştig Raiul”. Să nu te gândeşti la faptul că în cer vei primi însutit. Să zici rugăciunea fără socoteli, fără prefăcătorii, nu ca să câştigi ceva. Chiar dacă faci mii de metanii ca să intri în Rai, ele nu au valoare. Să le faci din iubire şi, dacă Dumnezeu vrea să te aşeze în iad, atunci să facă precum voieşte. Asta înseamnă să nu cauţi la ale tale.

N-are valoare să faci o sută de metanii şi să nu simţi nimic. Fă douăzeci sau cincisprezece cu simţire şi cu iubire pentru Domnul, şi cu ascultare de dumnezeieştile Lui porunci. Astfel, încet-încet patimile pleacă, păcatele se risipesc şi, lin-lin, fără sforţări, intrăm în rugăciune. Iar dacă eşti gol, adică dacă nu ai iubire, şi metanii şi rugăciune dacă faci, nimic nu faci. Iar dacă ajungi în orice chip la străpungere, să nu pierzi prilejul de a spune rugăciunea şi astfel, încet-încet, ea devine felul tău de vieţuire. Când înaintezi, nu mai este cugetul rugăciunii cel care se aude în minte, ci este altceva. Este ceva pe care îl simţi înlăuntrul tău, dar fără ca tu să te străduieşti în vreun fel. Acest „ceva” este harul dumnezeiesc, pe care ţi-l dăruieşte Hristos.

(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 202-203)