Odată, într-o minunată dimineaţă de primăvară, două pă­sărele căutau un loc unde să-şi aşeze cuiburile. Una dintre ele şi-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaş, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele. Dintr-o dată însă, în toiul nopţii, s-a iscat o furtună, pârâul s-a prefăcut într-un torent furios, apele şi-au ieşit din matcă au inundat împrejurimile până hăt, departe, spulberând totul în cale. Copacul a fost smuls din rădăcini, cuibul distrus din culcuşul cald al sărmanei păsări n-a mai rămas nimic. Şi-l făcuse prea aproape de pământ, contând doar pe zilele însorite şi pe nopţile calme, cu cer înstelat.

Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălţime greu de atins, făcându-şi cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând acolo avea să se înfiripe o nouă viaţă, cuibul umplându-se de puişori. Furtuna a bântuit pe undeva, jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar di­mineaţa, când soarele a strălucit din nou, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat şi neameninţat de nicio primejdie.

Noi unde ne-am făcut cuib? Ce gânduri şi simţăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinţei, gata să ţină piept tuturor încercărilor şi ispitelor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbuşiri catastrofale? „Căci nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,11).

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 39)