Inima omului milos e atât de unită cu Dumnezeu, cel milostiv, sau atât de mult poartă în ea pe Dumnezeu, cel milostiv, încât miluindu-se el, Dumnezeu Se miluieşte prin el şi cerând mila lui Dumnezeu, aceasta se revarsă din însăşi inima lui.

Mila lui Dumnezeu, îndreptată prin mila omului, spre altul, e îndreptată şi spre el însuşi. Din mila lui, curge mila lui Dumnezeu şi spre altul şi spre sine.

Dimpotrivă, cel ce nu are milă în sine, nu are pe Dumnezeu cel milostiv, deci nu are nici mila sa şi, prin ea, mila lui Dumnezeu de sine. Cruzimea lui e o nesimţire, o insensibilitate, care se îndreaptă şi spre alţii, dar îl usucă şi pe el. 

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 98 la Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 373)