„Cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!” Asta înseamnă că nu putem trăi după bunul plac: trebuie să luăm seama, nu cumva să smintim pe cineva. Rațiunea se trufește și nu-i pasă de nimeni, însă în jur pricinuiește sminteală cu fapta, dar mai ales cu vorba. Sminteala crește și sporește nenorocirea care-l așteaptă pe cel ce o pricinuiește, însă acesta nu simte și înmulțește smintelile.

Încă e bine că amenințarea lui Dumnezeu împotriva smintelilor nu se împlinește, îndeobște, aici pe pământ, căci El așteaptă îndreptarea păcătosului; împlinirea ei se amână pentru ceasul judecății și răsplătirii; numai atunci vor simți cei care fac sminteli cât de mare este acest păcat. Aici, mai nimeni nu se gândește dacă va sminti sau nu va sminti prin faptele sau cuvinte sale pe cei ce-l înconjoară.

Sunt două păcate foarte mari înaintea lui Dumnezeu, dar pe care oamenii le socotesc neînsemnate: smintirea aproapelui și osândirea. După cuvântul Domnului, pentru cel prin care vine sminteala ar fi mai bine să nu mai trăiască, iar cel ce osândește este deja osândit. Nici smintitorul, nici cel ce osândește nu se gândesc însă la acest lucru și nici nu le-ar trece prin cap să-și recunoască vreo vinovăție de acest fel. Ce orbire ne împresoară, de fapt, și cum umblăm cu nepăsare prin mijlocul umbrei morții!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 219-220)