De-a lungul vieții mele monahale m-am îmbrăcat mereu cu cuviință. Îmi place să fiu curat, atât duhovnicește, cât și trupește. Cea mai mare parte a vieții am petrecut-o printre oameni, ca stareț, cum ar fi fost să mă arăt în ochii lor în neorânduială? Când am vrut să mă rog, m-am curățat pe mine, dar și locul în care dormeam, unde trăiam, m-am curățat de toate și abia după aceea mi-am îndreptat rugăciunile către Dumnezeu.

Banii nu au însemnat nimic pentru mine, au fost ca praful, dar nu am putut să mă lepăd cu totul de ei. Mi-am împărțit pensia celor care aveau mai multă nevoie de bani. Oamenii îmi dau bani, deși eu nu le cer. Unii cred că sunt sărac, alții vor să mă rog lui Dumnezeu pentru răposații lor sau pentru sănătatea celor apropiați. Dacă nu le fac voia, îmi vâră cu forța bani în buzunar. Așa este întotdeauna când nu-ți dorești ceva, tocmai acel lucru îți este dăruit.

Eu din fire am fost mai nestăpânit. M-am eliberat de această trăsătură a mea de caracter abia după mulți ani și după multe înfruntări cu oamenii, de pe urma cărora și eu, și ei am avut mult de suferit. Fiind încăpățânat, am făcut de multe ori după voia și după mintea mea, și de aceea am fost supus multor greșeli, dar m-a salvat faptul că am împlinit întru totul poruncile. Datorită voinței mele de fier, m-am forțat să trăiesc cum se cade. De aceea, nu m-am temut de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu. Astfel am aflat că numai cel care trăiește drept poate să spună despre sine că este liber, și într-adevăr așa este.

(Milivoie Iovanovici, Kalist monahul – ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Editura Predania, București, 2011, pp. 212-213)