În zorii zilei de 7 februarie, cerul pare mai luminos şi mai curat. Biserica „Sfântul Sava cel Sfinţit“ din Iaşi îşi deschide larg porţile şi pe ea intră, sfioşi, unul câte unul, tineri îmbrăcaţi în ii, cu ochii sclipind de curiozitate. Printre atorenii şi ascorenii care umplu încet-încet biserica, intră, tot ţinându-se de mână, aceiaşi doi tineri din seara geroasă de iarnă, de data aceasta îmbrăcaţi în mire şi mireasă. Ea - emoţionată, dar sigură pe sine, într-o rochie albă şi lungă, el - modest, simplu, purtând în priviri semnele vieţii unui om încercat de multe.

Slujba începe. Mirii, străjuiţi de naşi, pornesc încet spre naos, într-un mers al speranţei. De la strană se ridică voci curate şi tinere, se răspândeşte uşor un miros sfânt de tămâie, care învăluie capetele încoronate în faţa Domnului. „Se cunună robul lui Dumnezeu Cătălin, cu roaba lui Dumnezeu Mihaela“. Preoţii citesc rugăciuni, tinerii cântă, biserica se umple de un fior şi de un tremur delicat, ca în faţa unei mari Taine. 

La sfârşitul slujbei, în faţa mirilor se formează un rând de tineri care aşteaptă să-i felicite şi, în acelaşi timp, să îi cunoască pe ce doi. Mirii zâmbesc, un pic stingheriţi de marea de oameni noi şi entuziaşti, primesc cadouri şi mulţumesc cu emoţie în glas. Apoi, în micul prăznicar al Bisericii „Sfântul Sava“, mesele se umplu repede, farfuriile cu bucate se golesc, paharele se umplu, se închină în cinstea mirilor şi a naşilor, bucuria creşte. La sfârşit, zăbovesc, curioasă să aflu şi restul poveştii.

S-au întâlnit tot pe stradă, sub un pod, acum 6 ani

Departe de atmosfera idilică din filme, Cătălin Pompierescu, 32 de ani, a avut un trai dur şi multe de înfruntat: a crescut pe străzi, a dormit în gări, sub poduri, a privit sărăcia în faţă şi a gustat din plin suferinţa. Mihaela Isaura, 25 de ani, a fost dată la un centru de plasament, împreună cu fraţii ei, părinţii neavând posibilitatea să-i crească. S-au întâlnit tot pe stradă, sub un pod, acum 6 ani. S-au plăcut şi s-au luat după un an, pecetluindu-şi relaţia în faţa legii, dar nu şi în faţa lui Dumnezeu, după cum îmi mărturiseşte Cătălin. Locuiesc la un bătrân, într-o cameră înaltă, de 11 metri pătraţi, unde, la ideea lui Cătălin, au construit un fel de pod, unde şi-au aşezat cele strict necesare traiului. Gazda lor, un om milostiv, nu le ia niciun ban. Ştie că nu au de unde plăti, ştie că nimeni nu-i angajează, neavând şcoală suficientă. Ba dimpotrivă, din pensia lui de 600 lei îi ajută şi pe ei. Cătălin a lucrat pentru puţin timp la o spălătorie de maşini, dar nu a mai putut rămâne acolo. Mihaela este chemată câteodată de oamenii care-i cunosc să spele un vas, să scuture covoarele. Nu e nimic stabil, nimeni nu o angajează cu carte de muncă.

Nunta aceasta este dovada că unde-s mulţi adunaţi în numele Domnului, acolo se săvârşesc minuni

La finele anului trecut, au rămas, din nou, fără mâncare. Au ieşit iar în stradă, căutând mângâiere. Ce-a urmat, deja ştiţi. Unul dintre părinţii care le-a ieşit în cale în seara de iarnă le-a descreţit frunţile, le-a mai sfinţit traiul. Le-a propus să se căsătorească religios, şi, puţin câte puţin, să intre în rând cu lumea. Au ezitat, neavând bani, dar apoi au înţeles că uneori iubirea dintre oameni poate suplini chiar şi lipsurile materiale. 

Nunta aceasta este dovada că unde-s mulţi adunaţi în numele Domnului, acolo se săvârşesc minuni. Sub îndrumarea părintelui, doi tineri, ei înşişi căsătoriţi de câteva luni, Bogdan şi Mihaela Bulgariu, au acceptat să le fie naşi. Împreună, le-au făcut rost de haine, flori, nuntaşi, ospăţ, toate cele necesare unei asemenea bucurii. Au dat sfoară în ţară, pe la porţile tinerilor din ATOR şi din ASCOR, să îi adune pe toţi în acelaşi loc, să-i unească prin cânt şi prin Hristos. În final, îi întreb ce-şi doresc. Îmi răspunde Mihaela, spunând că visează să aibă o bucăţică de pământ, că apoi se descurcă ei să-şi făurească o locuinţă. Având un adăpost sigur, şi-ar dori copii, să le mai umple viaţa de lumină. Despre ziua de sâmbătă, ziua nunţii, Cătălin îmi mărturiseşte cu emoţie: „Nu ştiam ce-o să fie, dar a fost superb“. Nici unul nu s-a aşteptat la o aşa surpriză. Mă privesc cu timiditate şi cu bucurie. Îmi vorbesc despre părintele, pe care-l poartă în suflet şi în gând pentru toată osteneala, şi despre naşii lor, fără de care visul lor de a se căsători ar fi fost imposibil. Sunt copleşiţi de atenţie, emoţionaţi de reuşita de a fi o familie în faţa lui Dumnezeu.

Într-un februarie timpuriu, în Biserica „Sfântul Sava“, amiaza se aşterne leneşă. Tinerii ce au înveselit masa cu cântecele lor cântă acum imnul „Cuvine-se cu adevărat“, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Se risipesc apoi, încet-încet, după ce, cu bucurie pe chipuri, se salută şi se îmbrăţişează. Unii dintre ei ajută la strânsul mesei, alţii la cărat bagajele şi cadourile. Cu toţii poartă în suflete o emoţie şi un dor de frumos şi de bine. Zâmbesc.

Povestea lui Cătălin şi a Mihaelei este departe totuşi de a-şi găsi frumosul sfârşit fericit. Încă mai au de trecut prin teama zilei de mâine. Căutarea unui loc de muncă, speranţa că gazda îi va mai ţine în camera improvizată pe câţiva metri pătraţi, măcar până reuşesc să fie pe picioarele lor, neliniştea legată de viitor sunt provocările cu care continuă să se confrunte. Prin oameni au reuşit să se cunune, prin Dumnezeu şi prin aleşii săi vor reuşi să trăiască şi pe mai departe. (Teodora Drişcu - ATOR Iaşi)