Împreună cu Părintele Ioan-Remus Răsvan am reușit editarea unui nou volum de recuperare a scrisului Părintelui Zaharia Boiu, pe care l-am reunit sub titlul: Zaharia Boiu. Publicistul cultural: antologie de articole (Ed. Armanis, 2021, 211 pg.). Cuprinzând 37 de articole publicate în Transilvania între anii 1892-1896, cât a funcționat și ca redactor șef al revistei, articolele propun o viziune asupra modului în care era receptată cultura și pedagogia socială în viziunea unui actor important al gândirii perioadei șaguniene.

Îmi permit să adaug Picăturii gândurile pe care le-am așezat, ca editori, în prefața cărții: „Suntem dinaintea unei prime încercări de a sistematiza opera și viața lui Zaharia Boiu în cadrele sale pedagogice. Desigur încercări anterioare, mai toate citate de către Părintele Remus Ioan Răsvan în studiul său, ne-au oferit o lărgire în acest orizont și au propus o linie sau alta de aprofundare a cercetării. Dincolo de recunoașterea sa ca propovăduitor – premiat și de Academie –, Zaharia Boiu se impunea în epocă și drept un bun organizator de școală și alcătuitor de manuale. Multe dintre ele erau simple compilații, vor spune experții. Da. Dar spre deosebire de pedagogia de astăzi, care mereu are senzația că inventează ceva doar pentru că nu și-a parcurs sistemic propria istorie ca știință, pedagogia lui Boiu relevă un spirit cercetător, la zi cu toate descoperirile vremii în domeniul pedagogiei și didacticii – căci despre aceasta vorbim la Manuduceri – și un foarte bun cunoscător al psihologiei școlarului și dascălului român. Cărora le adresează materialele sale. Părintele Remus Ioan Răsvan și-a asumat în cadrul cercetării doctorale evidențierea acestor aspecte ale „căutării” unei pedagogii naționale. Era un deziderat al Sfântului Andrei Șaguna dar, îndrăznesc, el se „activase” cu mult înainte, încă din vremea în care Dimitrie Eustatievici trecea de la școala cea din Șcheii Brașovului la Sibiu.

Efortul cristalizării unei astfel de pedagogii va trece și prin Gheorghe Lazăr, dar și prin corifeii pregătirii preoților și pedagogilor pentru școlile românești, acceptate relativ târziu și după eforturi diplomatice reprezentative la masa bogaților din Imperiu. Pentru că pedagogia propusă dintâi poporului venea în consensul articulării ei pe nevoia de emancipare culturală și națională. Nu pentru a fi serviți la „export” erau pregătiți tinerii ci pentru care reîntorși acasă, după studii serioase, să ajute creșterii calității vieții poporului căruia-i aparțineau. Astfel se întâmplă cu bursierii lui Andrei Șaguna – trimiși la Budapesta, Viena ori Leipzig, astfel se întâmplă cu bucovinenii școliți la Cernăuți și apoi la Viena (doi sunt celebrii: Ciprian Porumbescu și Mihai Eminescu) ori bănățenii care vor asimila perfect sistemul de legi din Imperiu, ajutând hotărâtor la demontarea lui la Momentul 1918 (Vasile Goldiș, care studiază o copilărie și o tinerețe întreagă numai în limba maghiară, devenind un apologet veridic al drepturilor românilor tocmai prin cunoașterea legității Dualismului). În timp, alți profesori de marcă vor studia la Munchen, Praga ori Paris. Dar nici unuia nu i-a trecut prin cap să subordoneze educația altui ideal decât cel național, al scoaterii din anonimat a intelectualității de limbă română, al propășirii prin cultură și limbă spre libertate. Desigur că în Ardeal nu a fost vorba doar de pedagogii și profesorii școlilor confesionale ortodoxe ci și de efortul remarcabil al intelectualității greco-catolice. Poate de aceea la 1919, când se evaluau pentru întâia oară serios șansele unei școli românești unice – cum se cuvenea unei singure nații reunită într-un singur Stat. Ideea a cerut o diagnoză primară și acolo s-a vădit, în iminența sa, decalajul major de asumare a școlii ca mijloc de emancipare al copiilor și tinerilor în cuprinsul României Mari.

Procentele de alfabetism ori numărul și calitatea locașurilor de școală, calitatea colectivelor profesorale ori a manualelor ce se aflau pe masa copiilor au fost echilibrate abia prin anii ‚’30 și nu neapărat în sen pozitiv. Din efortul acesta al lui Zaharia Boiu se vor contura apoi eforturile lui Petru Șpan și Ioan Popescu, va spori o pedagogie herbartiană de marcă românească. Din acest punct de vedere efortul Părintelui Răsvan de a monta o primă analiză pe pedagogia lui Boiu m-a bucurat și am susținut editarea acestui material- prezentat inițial ca referat de parcurs în cadrul pregătirii doctorale- nu doar pentru noutățile pe care le cuprinde ci și pentru nevoia clipei de a cum de a ne reconstrui fundamentele pedagogiei românești. Școala românească nu este un simplu copy-paste la curentele modei pedagogice. Construcția ei internă premerge cu mult sistemele care astăzi par că dau tonul.

Cercetarea pedagogică românească – poate ar merita republicate o serie din analizele lui Onisifor Ghibu – au identificat nevoile de creștere intelectuală a copilului român într-un ethos specific la momente specifice. Zaharia Boiu are aceeași intuiție. Dispune de cultura pedagogică și de rigoarea observației necesare să articuleze manualele propuse de el pe un ideal pedagogic și comportamental. Nu întâmplător Părintele Răsvan include textul „Dați-ne caractere!” între textele programatice ale pedagogiei românești. Un început de antologare a lui Zaharia Boiu și din acest punct de vedere. Așa cum îmi doresc, în timp și la timpul propice, să ne bucurăm de reeditări ale lui Petru Șpan ori Ioan Popescu, Nicolae Terchilă ori Dumitru Călugăru, Dumitru Belu (cu manuscrise importante publicate de noi) ori ultimul dintre herbartienii de marcă ai Sibiului, Părintele Sebastian Șebu.

E vremea recitirii textelor mari ale pedagogiei românești. Nu doar pentru cunoaștere ci și pentru reașezarea pe Cale. Iar Calea este Hristos!” (Jurnalismul cultural- Mărturisire a Evangheliei – Zaharia Boiu la Revista Transilvania, 1892-1896, volumul prezentat, pp. 7-10). O reconstruire de profil la care bucurarea sufletului s-a unit cu aflarea unor fibre de conștiință națională de care e bine să ne aducem, împreună, aminte.

Sursa: Tribuna.ro