Prin cugetare, cel ce se roagă spune ceva lui Dumnezeu, prin mintea trează stă încordat în faţa lui Dumnezeu ca Persoană, prin duhul zdrobit şi umilit trăieşte cu adâncă emoţie această întâlnire cu Dumnezeu, care umple inima de bucurie şi pace. Prin trezvia minţii, cel ce se roagă sesizează prezenţa lui Dumnezeu ca o vedere care-L învăluie în lumină, prin cugetarea lui se va sălăşlui în El, în cursul rugăciunii, cunoştinţa, care îi dă o oarecare expresie desluşită a vederii lui Dumnezeu sau a trăirii generale a prezenţei Lui. În acelaşi timp, prin rugăciune se va odihni în el înţelepciunea, care nu e nici ea o stare raţională, rece, ci o dulce simţire de echilibru, de cuviinţă produsă de umilinţă, din care nu lipseşte totuşi raţiunea, o simţire delicată, care alungă grosolănia voluptăţilor neraţionale şi oarbe în egoismul lor, şi aduce în suflet dragostea dumnezeiască.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 74 la Teolipt, mitropolitul Filadelfiei, Despre ostenelile vieții călugărești, în Filocalia VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 54)