Ca brașovean, prin anii ’80, eram topit de modul în care artiștii de la Teatrul Muzical treceau muzica în stradă, cu noi, spectatorii lor. Un ajun de Crăciun ne-a prins cântând părți întregi din Lăsați-mă să cânt, opereta lui Gherase Dendrino, în care erau inserate lucrările lui Ciprian Porumbescu. Acolo, în stradă, dinaintea Teatrului Dramatic – în care se juca mereu cu casa închisă – am ascultat cea mai impresionantă interpretare a ariei Dochiței și a minunatului Crai Nou. Una fiind în inimile noastre. La cea din urmă bucată, corală în cel mai adânc sens al cuvântului, răbufnea din noi toată setea de iubire și drag pe care o cuibăriserăm în inimi. Șoferii autobuzului 22 așteptau, intrau în joc cu noi. Poate că nu va fi cântat el Porumbescu pe marile scene de azi ale operei și muzicii clasice dar, fie vorba între noi, poalele Tâmpei nu sunt cu nimic mai puțin sală de spectacole decât acelea.

Cu acest sentiment de muzică intrată în sânge am descoperit volumul lui Adrian Lesenciuc, Balada (Ed. Creator 2020, Brașov, 2020, 342 pg.). Încerc să-mi temperez scriitura pentru a nu părea prea empatic lucrării, dar nu pot să nu scriu acum, de început de „cronică”, cred că avem dinainte cel mai frumos roman scris după 1990 despre sufletul unui Neam, neamul care-și rostește românește și dorul și durerea și așteptarea și împlinirea și nădejdea în înviere. Pot bănui că fiul Vioricăi cea născută din neamul Golembiovschi-Nichiforean din Breaza Bucovinei, Adrian Lesenciuc, a pus, mai presus de scriitură, întreaga sa forță de compoziție literară, că a mărunțit în gând fiece frază și fiece tablou izvodit din istoria unei alte Lumi. Iraclie preotul cu familia sa, soție și prunci, satele slujirii sale – vaste câmpii ale Elizeelor în care luntrea lui Caron i-a purtat suflete dragi – lumea Bucovinei și a românismului ce-și cerea libertatea sunt compuse și recompuse asemeni unui cântec ce își străbate sufletul. Incredibil de amănunțită cronică a unei morți așteptate – chiar îmi doream să nu moară Ciprian de data asta – reconstrucția aproape arheologică a parcursului compozitorului – om mi-a reamintit de tot ceea ce iubesc la poporul român: demnitate, creativitate, puterea de a iubi. Veți citi, în fapt, câteva monologuri paralel, jurnale de gând și descriere. Se simte cât de bine cunoaște geografia fizică și spirituală autorul pentru că surprinde cu acrivie vie tot ce înseamnă ethosul de la Ilișești ori Stupca, Boian ori Șipote, Breaza ori Suceava, Cernăuți ori Viena ori Brașovul astral, în care i se împlinesc lui Ciprian visele și i se alungă deopotrivă. Icoanele feminine ale cărții – mama, Maria, Berta ori Aglaia – precum și icoana paternală, Iraclie este de fapt un iconostas de om – m-au readus în miezul real al unei culturi umane rare, a omului ce-și asumă isihia interioară, construind parcă o muzică nouă. Sunt convins că lecturii i-a venit ușor purtând pe retină chipul lui Ciprian din filmul lui George Vitanidis întrupat de Vlad Rădescu (care și semnează o Postfață de mare sensibilitate, pp. 337-339). Dar ce a reușit Adrian Lesenciuc este mult peste tot ce am citi pe tema vieții unui scriitor ori compozitor român. A redat, oarecum, slava învierii lui înainte de Înviere, propunând un roman taboric în cel mai curat sens, în care Ciprian Porumbescu este mai mult decât simbolul – perimat de prea mult discurs – lumii în care s-a lăsat trăit ca om și mai mult realitatea unei vieți ce trece dincolo de Viață. Limba stăpânită de autor, fragilitatea personajelor și frumusețea poveștii fac din romanul acesta cea mai frumoasă Baladă după aceea prin care Ciprian Porumbescu ne-a răpit inimile și le-a urcat la cer.

Un înalt de biserică, o absidă semiotică articulată într-o istorie a unui om care a redefinit muzica și raiul ce poate înflori din ea. Și un argument în defavoarea suficienței prin care unii definesc celebritatea în muzică. În Prefața volumului Gabriel Croitoru consemnează: „Balada (...) are succesul asigurat în orice colț al României, fie că este vorba de un public familiarizat cu muzica clasică, fie că este un public meloman sau unul alcătuit din ascultători ocazionali. Cântând în mai multe ocazii în China, am fost rugat să includ în programul concertului și „Balada” lui Ciprian. La întrebarea mea firească: de unde ați auzit de această melodie? mi s-a răspuns că, în urmă cu ceva ani, singurele filme străine care puteau fi proiectate în sălile de cinema din China erau din țările blocului comunist de la acea vreme. Cel mai de succes film din această categorie a fost „Ciprian Porumbescu”, Balada devenind astfel cunoscută  și apreciată, alături de nu mai puțin celebra „Ciocârlie”, de către una din cele mai mari comunități la nivel global” (pp.7-8). Poate și pentru că Balada nu e scrisă pentru marile săli de concert în mai mare măsură decât dealurile înflorite ale Bucovinei istorice.

A răsărit Crai Nou – spune un glas înalt în ultima scenă a operetei lui Porumbescu! Cred că acest roman reprezintă un astfel de nou răsărit al unei icoane de om. Din cafasul de diamant al cerului, între arpegii de Heruvic, Maestrul Ciprian privește spre strănepot cu drag.

Sursa: tribuna.ro