Facerea lumii, este adevărat, merita o zi de recuperare, de odihnă. Această practică era de altfel, una dintre cele mai stricte porunci ale iudeilor. Astfel, citim în cartea Ieşirea capitolul 20, versetele 8-11: Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.

Iudeii au inventat sabatul (de la un cuvânt ebraic care înseamnă „odihnă”), cu câteva secole înaintea erei noastre, dar asirienilor se datorează invenția săptămânii, în secolul al XIX-lea, î.Hr. Numele său provine din latinescul  septimana (a șaptea), un adjectiv care se referă la adoptarea de către lumea romană a divizării asiriene de timp în perioade de șapte zile. Asirienii au ales acest număr, după observarea ciclului lunii pentru o perioadă totală de douăzeci și opt zile împărțită în patru perioade. Fiind preocupaţi de cercetarea astrelor, locuitorii Mesopotamiei au botezat zilele după numele planetelor și această tradiție a fost preluată şi de romani: Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn. Cinstind ziua a șaptea adică sabatul și dedicând-o rugăciunii, departe de contingențele cotidiene, iudeii îşi manifestă astfel legământul dintre Dumnezeu și poporul Său. Pentru ei cum şi pentru ortodocşi, repausul săptămânal, de asemenea, implică ideea eliberării oamenilor din rutina zilnică şi dedicarea câtorva ore Lui Dumnezeu, prin participarea la Liturghie. Acesta este adevăratul sens al recreaţiei („re-creare”) când fiecare om îşi reconstituie forțele mentale, spirituale și fizice.

În primele zile ale creștinismului, când credincioșii au sărbătorit Ziua Învierii, ei au ales convenabilă „dies Solis”, „zi a soarelui”la romani (mai ușor de recunoscut în englezescul Sunday). Aşa s-a născut Duminica („Dius Domenica” în latină, adică „ziua Domnului”). 

Să te odihneşti nu înseamnă să nu faci nimic

Împăratul creştin Constantin cel Mare, în anul 321, a declarat că „în venerabila zi a soarelui, magistrații și oamenii vor sta și toate atelierele vor fi închise. Mai mult, nici servitorii nu vor lucra iar activitățile agricole sunt interzise”. Iată cum ziua de Duminică a devenit nu numai o zi de rugăciune ci şi una de odihnă. Pentru a clarifica situația, autoritățile religioase și politice de atunci, au decis să întocmească o listă de activități autorizate sau neautorizate. În Evul Mediu, duminicile, dar de asemenea şi sărbătorile religioase implicau foarte multe ocazii pentru odihnă sau pentru adunări festive. Mai mult de o zi din trei era liberă. Participarea la Liturghia duminicală era încurajată iar credincioșii participau încă de atunci la acțiuni caritabile, vizitându-i pe cei săraci și bolnavi, acţiune ce s-a perpetuat până astăzi în obiceiul creştinilor ortodocşi.