Avantajul tinereţii faţă de celelalte vârste este că la tinereţe omul e modelabil, adică te poţi aştepta să se schimbe, pe când la bătrâneţe nu mai poţi să te schimbi nici în bine, nici în rău, eşti la un fel de rezumat al vieţii. De exemplu, clipa de faţă ne cuprinde pe fiecare dintre noi cum suntem până în clipa de faţă şi ne pregăteşte pentru viitorul nostru, de aceea este foarte important să faci lucruri bune, ca să creşti în bine, cum se zice undeva că „Omul creşte în ce porneşte”, adică, dacă eşti rău, creşti în rău şi te faci şi mai rău; dacă eşti bun, creşti în bine şi te faci şi mai bun. Iar rezumatul vieţii noastre suntem noi înşine, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, pentru viaţa câtă am trăit-o.

Pentru că vorbim într-un cadru al isihasmului, adică într-un cadru propice pentru rugăciune, într-un cadru care ne atrage atenţia asupra importanţei pe care o are rugăciunea, şi mai ales rugăciunea de toată vremea, putem să spunem (şi aceasta că în fiecare clipă a vieţii noastre, şi mai ales la rugăciune) că noi suntem rezumatul vieţii noastre în raport cu Dumnezeu. Dacă eu mă rog acum şi îmi vin gânduri felurite şi împrăştieri, înseamnă că încă nu am ajuns la o rugăciune curată, pentru că sunt împrăştiat în cealaltă vreme a vieţii mele (sunt împrăştiat şi când nu mă rog) şi atunci la rugăciune se rezumă viaţa mea cu toate împrăştierile mele, care se cumulează atunci când mă rog şi atunci îmi dau mai bine seama de ceea ce sunt, pentru că dacă sunt împrăştiat în cealaltă vreme şi în celelalte acţiuni, înseamnă că sunt împrăştiat întotdeauna. Când ştiu ca acum nu mai trebuie să fiu împrăştiat şi totuşi sunt împrăştiat cu gândul, înseamnă că încă nu sunt curăţit, că nu am ajuns la măsura aceea ca să mi se limpezească mintea, şi gândul încă vagabondează.

(Arhim. Teofil Părăian, Punctele cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 69