Faptul că săptămâna aceasta a fost serbată nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și că acum, la mii de ani, istoria ni se deschide și ni se dezvăluie în ființa ei și cu rostul ei face ca gândurile mele să meargă spre cel ce a înțeles cel mai bine că Dumnezeu are nevoie de el; mai bine zis că Dumnezeu ne vrea alături de El, vrea să-I fim împreună lucrători. Ioan a fost cel care a înțeles cel mai bine lucrul acesta și a reușit să ajungă la această măsură divină a existenței, de unde, într-adevăr, poți pune umărul alături de Dumnezeu la refacerea lumii.
Ioan, cel abandonat pustiei încă de la trei ani, când protectorii săi pământești i-au fost luați de furia tiranului Irod Antipa, urmașul lui Irod cel Mare, a fost crescut de îngeri cu cuvântul lui Dumnezeu și pentru nevoile trupești cu sălbaticele lăcuste și miere. A trăit acolo după măsura lui Dumnezeu, a unei vieți aproape neomenești, ceea ce a făcut să fie reprezentat în unele icoane purtând aripi de îngeri și a fost numit înger în trup. Dacă tot venise pe lume în chip minunat a și trăit la același nivel. Dar oare spun bine că a trăit sau poate că încă de la naștere a început să moară, să se jertfească? Poate mai bine zis așa; viața lui a fost o continuă și creatoare jertfă. De la naștere până la moarte n-a trăit nici o clipă pentru el; de aceea a și fost confundat cu Dumnezeu pentru că nici Dumnezeu nu trăiește pentru Sine niciodată. Și Dumnezeu este într-o continuă jertfire pentru lume. Ioan a înțeles că sensul creației este mistuirea, arderea de tot; Heraclit a avut dreptate când spunea că totul arde, totul este foc mistuitor, deși n-a prea fost înțeles de contemporani. Așa Se și prezintă Dumnezeu lui Moise, în rugul de foc.
La înălțimea lui Ioan, maxima înălțare omenească, se năștea începutul măsurii dumnezeiești - creștinismul. De aceea a și fost omorât, pentru că încă de aici începe prigoana.
Și Hristos spune despre el “adevăr zic vouă că dintre cei născuți din femeie Ioan este cel mai mare“, dar “este cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu“. Și cel mai mic este cel mai mare. Sunt exprimări paradoxale, dar nu nefirești, pentru că paradoxul nu sfidează logica, ci o depășește. Dacă nu înțelegem asta nu înțelegem nimic din continuitatea celor două etape ale istoriei: istoria omului până la Hristos și istoria lui Dumnezeu de la Hristos. De asta spunem noi că Ioan este legătura dintre cele două Testamente; că este ultimul mare prooroc și primul creștin.
Ioan și Fecioara Maria au fost cei dintâi care, într-o discreție totală, în tăcere, au lucrat cu Dumnezeu. De aceea lor li s-a acordat, ca excepție, să le fie celebrate și nașterea și moartea precum și alte evenimente în care sunt prezenți. Dar aici îmi vine în minte o vorbă de-a lui Euripide, care se îndoia spunând, cu mult înainte: “S-ar putea ca viața să fie moarte, iar moartea să fie viață“. Și cum lucrurile aici se suprapun, e bine să le serbezi pe amândouă.
Venind vorba de jertfă trebuie să spunem că vieți ascetice, de renunțare, au mai dus și alții, înainte de Ioan, și chiar din lumea păgână. Și vă amintesc de cinici și de părintele lor Antistene, ucenicul lui Socrate, care duceau o oarecare viață limitată la strictul necesar și se fereau de plăceri încât Antistene se pare că a spus odată că preferă să-și piardă mințile decât să simtă o plăcere. Dar aici e vorba de sensul vieții și al jertfei. La antici jertfa era o performanță care în final nu ducea la nimic, pe când jertfa lui Ioan și după aceea a creștinilor are un rost, trebuie să ducă undeva, să aibă o finalitate. E vorba de jertfa care trebuie să-l ducă pe om către asemănarea cu Dumnezeu. Chipul este dat, dar asemănarea trebuie dobândită.
Ioan reușește ca, în istoria lui, să scoată capul deasupra tuturor celor omenești și să le depășească infinit. Capul acela a fost cumplit de incomod pentru istoria comodă; de aceea a trebuit să fie scurtat, pentru că oamenii visează la măsura divină, dar cad mereu la cea umană. Însă Ioan a înțeles că ăsta e drumul jertfei creatoare. În urma lui venea Cel ce era mai mare decât el și pe care Îl slujea, și nu slujești decât pe cel ce-l iubești și-l înțelegi. Ioan și Iisus vor muri împreună în jertfa aceasta zămislitoare de univers liturgic - Biserica.
Sesizați acestă relație dintre Ioan și Iisus care este una a cumpătării, a echilibrului; fiecare își știe rostul și nu abuzează de poziția pe care o are. Ioan este luat drept Mesia pentru viața sa supraomenească, și ce frumos știe să tempereze lucrurile și să dea mărturie despre Iisus: “nu sunt eu; Cel ce vine după mine este mai mare decât mine și mă smeresc Lui“. Iisus, la fel, acordă lui Ioan măreția cuvenită și împlinește dreptatea punându-se sub mâna lui.
Poate că dacă am fi fost contemporani cu acele evenimente am fi exclamat și noi întrebători “oare ce va fi cu acest prunc?“, așa cum au făcut-o cei ce au fost de față când i-au pus numele lui Ioan. Dar astăzi, când avem această perspectivă asupra istoriei, înțelegem mai bine cum lucrează Dumnezeu, cum Își destăinuie planul de restaurare a omului, cum spunea părintele Stăniloae. Dumnezeu și-a plămădit iarăși, cu răbdare, un om care, născut nu din nimic, ci din nimicnicie și neputință, nu L-a mai dezamăgit, ci L-a împlinit și afirmat.
Știm că Dumnezeu a făcut atâtea pentru om, cunoaștem jertfa Lui pentru noi și ne întrebăm, oare omul a făcut ceva pentru Dumnezeu. Iată că a făcut. Ioan Botezătorul dă mărturie despre asta. El a trăit pentru Dumnezeu și a fost împreună lucrător cu Hristos la reînființarea lumii.