Când Heidegeer îl definește pe om ca fiind ființa prin excelență îngrijorată nu exagerează cu nimic ci, dimpotrivă , îl conturează în liniile ce-i sunt cele mai firești. Și într-adevăr, Dumnezeu l-a creat pe om ca împărat al lumii, fac precizarea, împărat, nu despot și tiran cum s-a dovedit mai târziu, adică l-a încununat ca pe cel ce trebuie să se îngrijească de întreaga creație.
Veți auzi însă în evanghelia de mâine un cuvânt al Mântuitorului care spune celor de față să nu se îngrijească de ziua de mâine, ce vor mânca, ce vor bea sau cu se vor îmbrăca, pentru că de astea se îngrijesc păgânii și deci noi, înțelegând creștinii, n-ar trebui să ne ocupăm de astfel de lucruri. Dar de ce să ne ocupăm atunci? De Dumnezeu, ve-ți spune, dar până la urmă și aceea e tot o grijă și intrăm într-un cerc vicios din care nu putem ieși decât dacă reluăm și dăm sens expresiilor care, la prima vedere, au același înțeles. Și o face pertinent Inalt Preafințitul Bartolomeu Anania, sensibil la grai și la rostul lui, și spune că sensul potrivit expresiei evanghelice este acela că omul nu trebuie să poarte grija, adică să nu se îngrijoreze, cu sensul de a nu intra în panică, a nu dispera. Aici este vorba de nuanțe: a te îngriji este o activitate, pe când a te îngrijora dezvăluie o stare de spirit, o stare de neliniște și panică exagerată. Și, cu adevărat, dacă omul eșuează în astfel de stări, atunci cade din demnitatea lui de ființă responsabilă de soarta cosmosului. Aici e problema ridicată de evanghelie, și anume că omul nu trebuie să se ocupe de lucruri mai mici decât el. De aceea am spus la început că omul a fost creat ca împărat și preot, pentru că împăratul se ocupă de împărăție nu de el însuși, cum vedem astăzi și de-a lungul istoriei, conducători care nu și-au înțeles destinul.
De aceea evanghelia încheie cu concluzia: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea se vor adăuga vouă“. Rostul împăratului este împărăția, rostul preotului slujirea; slujirea pentru împărăție. Și nu așa a fost creat omul ca preot și împărat? De aceea se atrage atenția că ori de câte ori ne îngrijim de lucruri care ne privesc numai pe noi ne vom închide într-o lume ce nu are parte cu Dumnezeu, Care oricum știe nevoile noastre. Și atunci coborâm chiar sub cele peste care am fost puși; vom fi mai mici decât o floare sau decât o pasăre.
Priviți florile, caută din fire lumina; ca să îndreptați o floare plantată sau crescută strâmb nu trebuie decât s-o întoarceți cu partea nefericită spre lumină; se va îndrepta în câteva zile.
Căutați lumina și ea vă va face drepți și frumoși și fără de grijă, fără grijă inutilă. Priviți florile și păsările și-L veți vedea pe Dumnezeu deghizat în cele ce caută lumina. De ce să nu fim noi primii căutători ai luminii? De ce să ne plecăm, să ne chircim și să slujim lucrurilor care, în loc să ne alungească, să ne înalțe, ne vor schimonosi și ne vor cocoșa?
Vom lua chipul a ceea ce slujim; Îl slujim pe Dumnezeu vom fi asemeni Lui, așa cum am fost meniți. Vom sluji altora ne vom pierde în detalii. De aceea spune Mântuitorul că nu putem sluji la doi domni, lui Dumnezeu și demonului. Pentru că omul nu a fost creat să fie o ființă fățarnică, duplicitară, ci sinceră și dreaptă. Vorbim desigur de modul ideal de a fi, dar să știm că idealul nu este lipsa realității, ci realitatea la care nu am ajuns încă. Demonul merge pe principiul dezbină și stăpânește. Și așa se face că multele noastre slujiri, multele noastre griji - exagerate în firea lor - ne vor destrăma ființa.
În ceea ce privește grijile lumești principiul este că nu vedem pădurea de copaci, cum spune proverbul, nu vedem esențialul din cauza cotidianului, a micimii, a nesemnificativului.
Nicicum nu vreau să spun că toate grijile noastre omenești și de neocolit, griji ce țin de firea noastră cum spuneam la început, ar trebui abandonate total. Vreau doar să spun că orice exagerare în ceea ce este mai puțin decât valoarea noastră de fii ai lui Dumnezeu ne desființează.
Revin la problema slujirii - problemă esențială pentru o ființă religioasă, și vreau să vă rog să vă fixați întotdeauna obiectul slujirii dumneavoastră cât mai sus, atât de sus încât să nu vă înconvoaie niciodată.
În căutarea luminii și adevărului nu există reguli nici opreliști. În lumină nu se ajunge decât pe calea ei; chiar dacă uneori pare nedreaptă. Nu uitați că valorile împărăției lui Dumnezeu sunt pe dos față de valorile noastre.
Heruvicul liturgic caută să ne aducă tocmai spre această stare angelică: „grija cea lumească să o lepădăm“; asta nu ca să rămânem fără noimă și sens, ci ne introduce în starea suprafirească (nu nefirească). Se caută anularea ordinarului și trecerea spre extraordinar.
Și încă un lucru important: să nu fim frustrați sau să ne simțim stingheri - deși așa ar părea -pentru faptul că ne preocupă cerul.
Spune Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați - de griji și de căutări - și Eu vă voi odihni“. Iar Fer. Augustin confirmă: „neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni întru tine Doamne“.
Fiți fără grijă, adică nu disperați!