În toate religiile, din antichitate și până în prezent, grădinile au avut o semnificație simbolică, concretizând ideea de scăpare, salvare, mântuire, o lume ideală, divină. În Orientul creștin, Edenul reprezintă, înainte de toate, un anume loc real, existent, astăzi „pierdut“, al cărui restabilire o așteptăm la sfârșitul veacurilor. Toate valorile filosofilor și teologilor creștini europeni, dar și ale musulmanilor și evreilor diverg din grădina Paradisului. Nu întâmplător, ea este menționată la începutul și la finalul referatului creației, întrucât omul prinde viață și cunoaște moartea, prin păcat, în Eden. Datorită acestei mari importanțe pe care grădina a jucat-o în istoria creației și căderii, „grădinarul“ lumii concrete, omul, consideră că poartă pentru aceasta o imensă responsabilitate.

Grădina Eden, spațiu al viețuirii cu Dumnezeu
Textul Facerea 2, 15 spune: „Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care îl făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și să o păzească“. Următoarele versete menționează porunca: „Din toți pomii din Rai poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci“.

Termenul ebraic „Eden“ se poate traduce prin „desfătare“, „deliciu“, dar și prin „a fi fertil“, „îmbelșugat“, sensuri care ridică criticilor semne de întrebare asupra formei acestei grădini: era vorba de o grădină-parc, loc al meditației și al relaxării, sau de un pământ cultivat? De asemenea, din poziționarea sa geografică, se înțelege că Edenul este un loc mistic. Numirea Tigrului și a Eufratului lasă impresia unei situări concrete în Mesopotamia, însă celelalte două râuri, Fison și Gihon, nu pot fi nicidecum identificate. Tocmai aceasta ar putea fi dorința autorului: de a sublinia faptul că grădina Edenului are ceva în comun cu lumea aceasta, însă nu se (mai) găsește în ea.

Grădina aparține responsabilităților pe care Creatorul Însuși le trasează încă de la început creaturii sale, omul. Altfel spus, grădina Raiului este, conform referatului biblic, o moștenire pe care Dumnezeu o lasă oamenilor. La începutul referatului creației se menționa că „nu era nimeni care să lucreze pământul“ (Facerea 2, 5), iar la sfârșitul acestuia se spune că „Domnul l-a scos din grădina Eden ca să lucreze pământul, din care fusese luat“ (Facerea 3, 23). Grădina devine astfel spațiul în care omul este creat desăvârșit și spațiul în care omul însuși va căuta să se împlinească pe sine. În grădina Edenului, omul câștigă tot ce ar avea trebuință pentru viață și tot aici pierde totul. El câștigă cunoașterea „precum Dumnezeu“ (Facerea 3, 5.22), dar nu va fi nicidecum Dumnezeu. La sfârșit, rămâne moartea care limitează timpul și calea spre copacul vieții rămâne închisă.

Grădina lui „Adam izgonit“
Prin alungarea din Rai, omul pierde „apropierea“ de Dumnezeu și primește „depărtarea“ de El. Omul devine independent, singur răspunzător de sine, câștigă individualitatea. Tocmai aceasta accentuează autorul biblic: îndepărtarea de Dumnezeu este în relație directă cu părăsirea grădinii Raiului. Grădina Edenului, loc de desfătare, rămâne teritoriu închis oamenilor și, după fratricidul lui Cain (Facerea 4, 1-16), ea se găsește din ce în ce mai departe, restrânsă la țara Nod, țara nestatornicilor și a refugiaților, țara sărăciei. Însă aici, după cum ne explică haghiograful, începe timpul civilizației umane, cu toate cuceririle sale, dar și cu toate problemele sale.
Dumnezeu nu se înstrăinează însă de „grădina“ Sa. Astfel, pământul udat de ape și fertil dintre munții lui Iuda și cetățile de altădată Sodoma și Gomora este descris ca „grădina Domnului, asemenea Egiptului“ (Facerea 13, 10). Dacă „grădina Egiptului“ trebuia îngrijită și udată de locuitorii ei (Deut. 11, 10), „țara promisă“ este „țara unde curge lapte și miere“ (Deut. 11, 9), unde Însuși Dumnezeul lui Israel trimite ploaia din cer (Deut. 11, 11.14; 28, 12; Lev. 26, 4).

În timpurile biblice, grădina a fost folosită ca loc de înmormântare (II Regi 21, 18.26; Ioan 19, 41), fiind considerată locuință a celor binecuvântați (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 4; Apocalipsă 2, 7). Așa se explică, probabil, de ce în literatura rabinică proprietarul sau stăpânul grădinii, ba“al haginna, este o expresie ebraică folosită și pentru Dumnezeu, iar Noe, Avraam și Solomon sunt numiți grădinari.

Toate culturile vechiului Orient arată o înaltă prețuire grădinii și aceasta din două rațiuni: o grădină se poate dezvolta doar acolo unde există râuri și izvoare de apă sau acolo unde omul însuși a construit sisteme artificiale de irigații. O grădină poate fi întreținută numai dacă este păzită de acele animale sălbatice care ar putea-o distruge, i-ar putea mânca roadele sau seca. Prin urmare, grădina nu este doar o bucată de pământ fertil, ci întotdeauna un teritoriu ordonat, îngrădit.

Omul alungat din Paradis își creează lui însuși un paradis vremelnic pe pământ, cu ajutorul artei grădinăritului. Astfel, grădina devine simbol al căutării perpetue a Paradisului pierdut, precum și apropierea continuă de acesta. Dacă, în vechime, rolul grădinii cultivate era acela de a asigura legume și fructe necesare consumului zilnic, grădina pentru promenadă avea un caracter preponderent aristocrat. Astfel de grădini erau întâlnite aproape exclusiv ca anexe ale palatelor și ale templelor. În Egipt, pe lângă grădinile templului sau ale palatului regal, întâlnim grădini ale mormintelor. Multe texte funerare și imagini de pe morminte prezintă astfel de grădini, în mijlocul cărora se află un mic bazin, înconjurat de flori, și un separeu cu apă curentă. Organizarea simetrică a unei asemenea grădini reflecta ordinea cosmică, atât de prețuită de egipteni.

Delimitarea geometrică a grădinilor marilor culturi ale Orientului de ape a făcut ca acestea să devină simbol al statului. În special personalitățile politice dominante ale Evului Mediu și perioadei moderne au arătat o dorință acerbă de a-și conduce propriul teritoriu ca și cum le-ar aparține. Grădinile palatelor și mănăstirilor se doreau a fi miniaturi ale Paradisului și ale lumii întregi, iar creatorii lor, distinși nobili sau călugări, se închipuiau demiurgi.

Omul cel nou, grădinar al virtuților
Grădina este simbol al ordinii și al vieții și această convingere o întâlnim în întregul Orient. Prin proprietățile sale, grădina este considerată un microcosmos, în care viața înflorește și se regenerează, este însăși garanția Vieții și a Regenerării. Prin Întruparea, Moartea și Învierea Sa, Hristos Domnul, Noul Adam, sfințește nu doar spațiul geografic al lumii acesteia, ci și grădina Edenului, Paradisul, prin propria prezență, după cum promisese unuia dintre cei doi tâlhari de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!“ (Luca 23, 43).

Sfinții Părinți și scriitori ai Bisericii văd Edenul ca loc al prezenței lui Dumnezeu, spațiu al așteptatei întâlniri a omului cu propriul Creator. Fără să excludă ideea unui paradis terestru, Origen a interpretat Paradisul alegoric, asemenea unui loc al virtuților. Sfântul Maxim Mărturisitorul pune accent pe dimensiunea teandrică a Raiului, loc de întâlnire a eforturilor omenești și a harului divin. Conform Sfântului Maxim, realizarea prin virtuți a Paradisului funcționează ca o anticipare a vieții viitoare, ce va fi trăită după înviere. Acest paradis al virtuților nu este un substitut pentru paradisul vizibil, ci este, în termeni morali, o manifestare a coerenței întregii lumi prin Logos.

Dincolo de caracteristicile legate de timp și spațiu, aparent inexacte sau necunoscute autorului, dar în realitate pătrunse de un simbolism aparte, grădina Edenului este fundament al vieții omenești, al înnoirii ei în și prin Hristos, al înveșnicirii în iubirea Sfintei Treimi.