Boboteaza, sărbătoare, lumină și revărsare de har! Așteptăm cu toții să ne împărtășim din apa cea sfințită, numită Agheasma Mare, din ziua Arătării Domnului, timp de încă șapte zile până la odovania (sfârșitul) praznicului împărătesc. Cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci: în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viața şi bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi.

Praznicul Arătării Domnului sau Bobotezei este însoțit în tradiția românească de multe și frumoase obiceiuri. Cine nu-și amintește de preoții care umblă din casă în casă cu „Iordanul”, sfințind locuințele, țarinile gospodarilor ori spațiile unde oamenii își desfășoară activitatea, sau școlile, grădinițele unde învățăceii se pregătesc să devină viitorimea țării noastre. Cine-și reînvie amintirile prunciei în aceste zile, mai ales cei ce-și au obârșia la sate, îi va regăsi pe prichindeii însoțitori ai preotului vestind sosirea acestuia prin strigarea „chiralesa” (de la grecescul kireleison, care înseamnă „Doamne miluiește!”). Din mila Domnului, încă există sate unde obiceiul s-a păstrat, gospodarii răsplătind osteneala micilor vestitori cu fructe, dulciuri, ba chiar cu câte un gologan.

La fel de frumoasă ne apare tradiția, întâlnită îndeosebi în satele Moldovei, ca evlavioșii credincioși să sculpteze din apele înghețate ale lacurilor cruci ori mese de gheață, așezându-le în locurile unde slujitorii sfintelor altare vor sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfințire. Astăzi, în puține zone se mai fac asemenea procesiuni, dar dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, prin aceste cruci cioplite în gheață „au adus” râurile sau lacurile în curtea bisericilor ori mănăstirilor, spre a primi binecuvântare. Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul catedrei de Liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă  „Dumitru Stăniloae”, Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, în cazul de față apa înghețată) este chemată la transfigurare.

Despre semnificația sărbătorii, despre folosirea Aghesmei celei Mari s-a tot scris, așa încât vă propun în materialul de față să ne oprim asupra unui element liturgic nelipsit din mâna preoților, în aceste zile: busuiocul. Firele de plantă, uscate și frumos împodobite, aranjate și legate, formând acel cunoscut sfeștoc (de la cuvântul „sfeștanie”, însemnând „sfințire”) sunt folosite de preoți la săvârșirea slujbei de sfințirea a apei, iar apoi, tot cu sfeștocul, preotul stropește cu agheasmă pe oameni, bisericile, icoanele ori alte obiecte liturgice, dar și casele, mașinile, fântânile, viile, livezile sau gospodăriile credincioșilor.

Așadar, ce se știe despre busuioc? Ocimum basilicum, pe numele său științific, este o plantă ierboasă din familia Lamiaceae, originară din Asia tropicală. La maturitate atinge între 20-60 centimetri înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, iar florile albe. Are un gust similar cu al anasonului şi o aromă plăcută, destul de puternică.

Cuvântul „busuioc” provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”. Se pare numirea busuiocului cu acest termen s-a datorat considerării respectivei plante a fi una imperială, folosită în anumite practici  ritualice la curtea basileilor bizantini. Circulă multe tradiții referitoare la modul cum busuiocul a ajuns să fie folosit în cult. Una dintre acestea ne spune că a crescut pe locul unde Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce. După coborârea lui Iisus de pe lemnul răstignirii, Crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul. Mergând să caute semnul mai strălucitor decât soarele văzut de fiul ei pe Cer în amiaza mare, Sfânta Elena a simțit un miros plăcut, adus de vânt. Luându-se după el, a găsit busuiocul. Smulgând câteva fire, să le răsădească în grădină, a descoperit că rădăcinile plantei se înfipseseră într-un lemn vechi; prin minunea învierii unui mort s-a dovedit că se afla în fața Crucii Fiului lui Dumnezeu.

Dar oare cum s-a ajuns la întrebuințarea busuiocului în actele liturgice? Primii creștini – în bună parte proveniți dintre iudei – au preluat o serie din practicile de la Templu, adaptându-le, desigur, altor împrejurări şi scopuri liturgice. S-ar părea că așa a ajuns busuiocul să înlocuiască isopul din tradiția iudaică. Ca aspect, isopul seamănă îndeaproape cu busuiocul, doar că nu are florile albe, ci albastre. Este o plantă folosită nu doar în actele ritualice iudaice, ci și alte domenii, aidoma busuiocului, de altfel, care se utilizează în numeroase ramuri ale activității umane: medicină, cosmetică, artă culinară. Însă, la noi, la români, busuiocul a devenit un fel de plantă consacrată pentru momentele speciale din viața unui om: botez, nuntă, înmormântare.

Revenind la istoricul întrebuințării busuiocului în ritualul sfințirii apei, trebuie să ne întoarcem la tradiția iudaică, unde găsim dese întrebuințări ale isopului, planta analoagă busuiocului: în cartea Ieșire (capitol 12, verset 22), Dumnezeu poruncește poporului ales: „să luați un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeți pragul de sus şi amândoi ușorii ușii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieșiți nici unul din casă până dimineața”; în cartea Numeri (capitol 19, versetul 6), Domnul poruncește: „un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câți sunt acolo”. Dar cine nu-și amintește arhicunoscutul verset 8 al Psalmului 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăți; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”? Referitor la cel din urmă exemplu, Sfântul Chiril ne spune: curăția isopului reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ne spală de tot păcatul. Vasăzică nu planta era considerată prin sine curățitoare, ci Dumnezeu, în chip nevăzut curățea, izbăvea. Folosirea plantei era un act văzut prin care se împărtășea lucrarea nevăzută a Domnului.

Tradiția folosirii busuiocului la sfințirea apei am preluat-o din ritualul bizantin, grecesc, deoarece în cel slav nu se folosește numaidecât busuiocul, sfeștocul confecționându-se, în general, din flori, iar mai nou din materiale textile. Însă, ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu busuiocul muiat în apă îi dă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, care coboară peste apă prin mâna preotului, curățind-o, sfințind-o și dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor și patimilor, se face mai înainte de a se înmuia Sfânta Cruce și busuiocul în apă și a se intona troparul Bobotezei. În ritul slav, săvârșitorul slujbei nu înmoaie în apă sfeștocul, ci doar Sfânta Cruce. La noi se face această cufundare în apă a busuiocului însoțit de semnul Crucii, pentru a arăta că prin Cruce Domnul ne-a deschis calea către Ceruri, iar Duhul Sfânt a coborât în lume, întemeind Biserica numai după jertfa Domnului pe Cruce. Unde vedem Crucea Domnului, întrezărim învierea, biruința asupra păcatului, izbăvirea. Crucea este însoțită de busuioc doar din motive practico-liturgice, deoarece preotul urmează a-i stropi pe credincioși cu ajutorul acestuia.