Am văzut cândva un om mergând pe calea cea largă a păcatului. Atunci mi s-au deschis ochii sufletului și am văzut în jurul lui vreo treizeci de diavoli: unii bâzâiau ca muștele în fața lui, alții țiuiau în urechile lui ca țânțarii, iar ceilalți îl legaseră de picioare și de gât și îl trăgeau cu sila încoace și încolo. La această priveliște mi s-au umplut ochii de lacrimi și mă gândeam ce să însemneze funiile cu care îl trăgeau pe om. Mi-a descoperit atunci Dumnezeu, că fiecare funie închipuie un fel de păcat. Diavolii, care zumzăie în urechi, îl afundă în deznădejde, iar cei care îi bâzâie în față, îl fac să fie nerușinat și obraznic.

Deodată văd pe îngerul său, urmându-l de departe, ținând în mână ceva ca un toiag de lemn, care la un capăt avea un crin minunat. Mergea cu capul plecat, trist, adânc deznădăjduit. Toată întristarea lui era din pricina acelui om. Îl vedea cu totul în gura iadului, pentru că era robit de tot felul de patimi. Am ridicat și eu mâinile și ochii la cer să rostesc câteva cuvinte de rugăciune spre folosul lui. Dar viclenii diavoli, ca țânțarii s-au repezit asupra mea înțepându-mi mâinile, socotind că astfel mă vor putea împiedica să mă mai rog pentru el.

(Un episcop ascet, Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 42)