Orbi la realitate şi nestingheriţi de asta ‒ dincolo de barierele adevărului „personal”
Creierul nostru a devenit special adaptat la a crea poveşti, coerente, fără fisuri evidente. Unind fragmente de informaţie, avem capacitatea să le integram în poveşti pe care le credem total, ca şi cum ar reda un adevăr fără nici o breşă. Trăim într-o lume a noastră, în care funcţionăm oarecum… orbi şi nestingheriţi de asta. Privind aşa, de ce suntem atât de siguri că ceea ce afirmăm este chiar adevărul? Și ce ar fi de făcut?
De exemplu, când urmărim o scenă vizuală, ochii nu stau nemişcaţi. Ei tind să sară rapid de la un punct la altul. Aceste salturi se numesc sacade şi au rolul de a plasa diferite părţi ale scenei la care ne uităm în centrul câmpului vizual, acolo unde este posibilă observarea fină a formei şi culorii. A completa o sacadă cere timp. Creierul emite comenzi care într-un final ajung la muşchii oculari, iar aceştia se contractă pentru a produce sacada. Cea mai lungă sacadă, de la o extremitate la alta a câmpului vizual, durează cam o cincime de secundă. În timpul ei nu percepem că imaginea se mişcă odată cu ochii, nici că vederea se întrerupe. Totodată retina nu se opreşte să transmită informaţii spre creier. Semnale multiple sunt trimise permanent spre creier, dar ele nu ajung să fie percepute de noi. După cum ştim, ceea ce ajungem să vedem are un sens, e continuu, fluid, nu simţim sacadele oculare.
Creierul nostru creează poveşti
E util de precizat că există mereu o scurtă întârziere, uşor variabilă de la un simţ la altul, între momentul în care ceea se petrece în exterior ajunge la nivelul organelor noastre senzoriale (de exemplu momentul în care lumina cade pe retină şi momentul în care noi devenim conştienţi de asta). Creierul ignoră informaţia vizuală transmisă în timpul mişcării ochilor şi, în plus, ia imaginea şi o utilizează retroactiv pentru a umple spaţiile goale din percepţia noastră.
Ca să înţelegeţi mai bine, priviţi linia secundarului unui ceas care ticăie. Pentru un scurt timp ceasul pare să se oprească, dar ticăitul nu, deoarece creierul extinde percepţia noii locaţii înapoi în timp, exact înainte de începutul sacadei. Ca şi cum percepem trecutul, nu ceea ce este exact acum, pentru a masca o scurtă perioadă în care percepţia ar da confuzie. E ca un trucaj pe care creierul îl face pentru a crea un film senzorial coerent şi util.
Această funcţie, de a face poveşti coerente, e dificil de studiat în creierul normal, dar e evidentă şi spectaculoasă în cazurile de leziuni cerebrale. De exemplu, la pacienţii care au amnezie anterogradă, adică nu pot forma amintiri noi, dar au amintiri păstrate ale evenimentelor ce preced momentul leziunii cerebrale cauzatoare de amnezie. Ei nu ştiu ce au făcut ieri, dar îşi amintesc bine chiar şi detalii din casa în care au locuit cu zece ani în urmă. La aceşti pacienţi s-a observat un fenomen ciudat, ei unesc resturi de amintiri vechi şi fac o poveste care să ne răspundă la întrebarea „Ce ai făcut ieri?”, de exemplu. Nu e doar o încercare de a da bine în ochii noştri sau de a ascunde faptul că nu-şi amintesc nimic, pentru că în majoritatea cazurilor ei cred total confabulaţia şi acţionează exact ca şi cum ea ar fi reală. De ce? Deoarece creierul, atunci când se confruntă cu o problemă căreia nu-i dă de cap, poate face o poveste din experienţele pe care le ştie deja.
La fel este şi la vise, noi unim resturi de amintiri ale visului într-o continuitate narativă, povestibilă, dar per total una diferită mult de ceea ce am visat efectiv.
La pacienţii cu emisferele despărţite prin comisurotomie (adică tăierea axonilor ce leagă ca nişte „cabluri” emisferele cerebrale una de alta, tratament practicat pentru unele forme severe de epilepsie) se observă acest fenomen de „creare de povești” într-un mod sugestiv.
Întreruperea legăturii dintre emisfere le face pe acestea să funcţioneze independent. Pare incredibil, dar uneori e foarte greu să îţi dai seama într-o conversaţie obişnuită de o modificare clară la aceşti pacienţi.
La ei s-a observat elocvent capacitatea cortexului stâng de a crea poveşti din fragmente de percepţii şi amintiri.
Michael S. Gazzaniga, în cartea sa The Mind's Past, spunea: „Ce este uimitor este că emisfera stângă este perfect capabilă să spună ceva de genul: uite ce e, nu ştiu de ce am făcut acel lucru, nu-mi mai pune întrebarea asta stupidă, şi totuşi nu spune acest lucru!”.
Deci, creierul nostru creează poveşti. Are o spectaculoasă capacitate narativă, care poate să unească informaţii, într-un mod propriu fiecăruia. Un mod supus multiplelor influenţe de grup, mediu, credinţe personale, experienţă proprie etc., cu scopul de a ne închega bine pe noi înşine, cu identitate şi coerenţă, cu greutate egotică, într-o lume a noastră, în care să funcţionăm nestigheriţi. Oarecum… orbi şi nestingheriţi de asta. Văzând cum stau lucrurile, de ce suntem atât de siguri că ceea ce afirmăm este chiar adevărul?
Ce ar fi de făcut?
Un prim gând ar fi o decizie de a pune capăt vorbăriei mentale despre orice şi de a ne abţine de la comentarii, păreri, preferinţe şi afirmaţii de valoare.
Să ne dezvoltăm o disciplină de a privi doar, fără să evaluăm, să investim valoare, să emitem păreri, comentarii sau să avem preferinţe legate de evenimentele la care suntem martor.
O abandonare constantă a dorinţei de a trăi experienţa evenimentelor sau a celei de a „gusta” din senzaţii.
Prin renunţarea la anticipare, cramponare, la căutarea plăcerii sau la evitarea durerii, atenţia şi interesul se mută de la conţinut la observator.
Totul capătă o valoare egală.
Nu mai există concepte de pierdere sau câştig, ci o abandonare a controlului, a împotrivirii şi, implicit, a iluziilor.
Statornicia caracterizează pe un bun slujitor al lui Dumnezeu
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro