Identitatea creștină nu este un costum de mire pentru duminică, ci asumarea în mod absolut a chipului și asemănării divine peste eul nostru cu o potență limitată. Luciditatea maximă se regăsește în mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 28).

Libertatea aceasta, care pare un paradox în cofrajul determinismului lumii, se manifestă printr-o stare euharistică permanentă. Împărtășirea nu trebuie să fie un reflex mecanic sau un moment discret reglat de calendar. Unirea cu Hristos este o alegere conștientă făcută în mod continuu, în fiecare fir de nisip din clepsidra vieții noastre. Aceasta este contingența ideală spre care ar trebui să tindem dacă într-adevăr ne asumăm identitatea creștină. Suntem obligați să ne străduim să depășim rangul putinței noastre chiar cu mici pași, racordându-ne cu curaj la provocările epocii actuale.

Astăzi, psihologia tinde să definească identitatea prin normalitatea imperfecțiunii (a păcatului), evitând conceptul de păcat pentru a nu răni și/sau submina condiția umană a pacientului. Tunul relativist oferă o portanță falsă și trage cu argumentul normalității: dacă o pornire este percepută ca naturală, înseamnă că trebuie acceptată odată cu tine în toate culorile tale. Să nu uităm că autojustificarea prin inerția și ingerința traumelor din trecut cuplată cu mediocritatea spirituală a celor din jur este, în viziunea Sfântului Paisie, o formă de lehamite spirituală, de egoism: „Autojustificarea nu are nicio legătură cu viața duhovnicească. Este puiul mândriei și al egoismului care ne ține legați de pământ și ne face să nu mai simțim setea de Dumnezeu”. Creștinismul însă face o distincție chirurgicală: îmbrățișăm păcătosul, dar respingem definitiv patologia păcatului.

A fi păcătos este o molimă temporară, o haină murdară ce trebuie spălată, nu o identitate în al cărei miraj să rămânem blocați din cauza principiilor fizicii și a biologiei. Noi existăm dincolo de legile mecanicii și de haosul statistic al termodinamicii. Nu suntem simple creiere Boltzmann – entități ipotetice apărute accidental din entropia universului – ci ființe dotate cu voință, sentiment și rațiune, capabile să întindem degetul spre Dumnezeu peste strâmtorarea moștenirii adamice. 

Noile tendințe dogmatice venite prin canalele occidentale tind să minimizeze rolul și importanța identității creștine. Pericolul noilor teologii, care promit mântuirea prin simpla acceptare mentală a lui Hristos, fără o schimbare faptică, este o nebuloasă gravă. Unirea organică cu Mântuitorul presupune acea frică de Dumnezeu filială, teama de a nu supăra un Tată care ne primește mereu și ne oferă neîncetat inelul fiului risipitor.

Iubirea divină (calea către copacul soteriologic) este dorința de a-ți depăși condiția, parcurgând treptele de la credință (pistis) la cunoaștere (gnosis) și de la cunoaștere la iubire (agape), așa cum sugera Clement Alexandrinul (Stromata VII): „Credința este, deci, o cunoaștere pe scurt a lucrurilor de neapărată trebuință; iar cunoașterea (gnoza) este demonstrația tare și sigură a celor primite prin credință... Ea duce la iubirea nepătimitoare, iar iubirea duce la cunoașterea lui Dumnezeu (...) Prima treaptă de schimbare este cea de la păgânism la credință; a doua este cea de la credință la cunoaștere; iar aceasta, ducând la iubire, îl face pe cel care cunoaște prieten cu Cel cunoscut”. Sufletul se sculptează prin eboșoarele faptelor bune, ale rugăciunii și ale metaniilor, toate fiind animate de energia necreată – adevărata proteină duhovnicească.

Dacă un examen pe care îl dai nefiind pregătit îl poți trece uneori copiind, să nu ai pretenția că poți trișa la examenul mântuirii. Nu poți copia la examenul pentru identitatea spirituală perpetuă de creștin. Mai ales că, spre deosebire de examenele de la școală, la acesta nu vei ști niciodată când se sună de ieșire.