Oamenii îți pășesc în viață asemenea anotimpurilor: unii blânzi ca primăvara, alții aspri ca iarna, unii trecători ca o vară, alții schimbători de destin, ca o toamnă care nu se mai termină. Nu toți sunt meniți să rămână, dar fiecare lasă o urmă, o amprentă nevăzută pe inimă.

Unii vin ca încercări. Îți întind răbdarea, îți pun limitele pe tester și îți zdruncină sentimentul propriei valori. Nu vin să te frângă, deși uneori așa pare. Ei vin să-ți arate unde ești mai puternic decât credeai și unde mai ai de crescut.

Alții sunt profesori fără sală de clasă. Prin conflicte, dezamăgiri sau gesturi neașteptate de bunătate, îți așază o oglindă în mâini și îți spun: „Privește mai atent”. Prin ei ajungi să recunoști tipare, răni vechi, daruri ascunse și adevăruri adânci pe care, poate, nu le-ai fi descoperit niciodată singur. Lecțiile lor nu sunt mereu fairplay, dar adesea sunt necesare.

Există și cei care iau mai mult decât oferă. Cunoașterea lor te învață o arta sfântă a discernământului. Ei îți amintesc că și compasiunea trebuie să te includă, că generozitatea are nevoie de înțelepciune și că limitele nu sunt pereți, ci uși cu încuietori pe care ai dreptul să le folosești.

Și apoi… sunt cei rari. Luminile constante. Cei care îți cheamă la suprafață curajul, râsul, sinceritatea și tandrețea. În preajma lor, nu simți nevoia să joci vreun rol sau să te aperi. Pur și simplu, devii mai mult din cine ești cu adevărat.

Fiecare întâlnire te modelează. Fiecare legătură poartă un sens. Chiar și cele dureroase sosesc cu daruri ascunse. Iar inima, cu timpul, învață să fie recunoscătoare nu doar pentru cei care au rămas, ci și pentru ceea ce fiecare om ți-a descoperit pe drumul vieții tale...