Lipsa de originalitate devine un complex, şi aceasta este un lucru care ridică probleme grave. Freud a vorbit de complexul inferiorităţii, dar obsesia asta a originalităţii la tinerii contemporani, deşi pare paradoxal, a devenit şi ea un complex. Pentru că una este, v-am spus, să văd asta la artişti, şi alta este să văd la o adolescentă că nu-şi cumpără o rochie de un anume fel numai pentru că vecina ei are o rochie identică. Ea e în stare să-şi ia o rochie care nu-i place, şi să renunţe la o rochie care îi place, numai pentru faptul că mai e cineva cu o rochie la fel. În realitate, toate astea trădează o stare a sufletului nostru, trădează o criză mult mai profundă, o criză de identitate.

Prin nebunia asta de a fi original, de a ieşi în evidentă, de fapt îţi descoperi o mare suferinţă, îţi descoperi singurătatea, descoperi drama vieţii tale, pe care nu poţi să o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu căştile, nici dacă te parfumezi, nici dacă înveţi să râzi zgomotos, nu o poţi ascunde. Pentru că poţi să spui orice, dar când te văd îmbrăcat într-un anume fel, colorat într-un anume fel, mie îmi descoperi o suferinţă. Doctorii psihiatri ştiu foarte bine treaba asta, dar boala devine o regulă astăzi.

Şi astea n-ar fi încă lucruri prea grave, grav este că toate exteriorizările astea, toate exhibiţiile astea, tot efortul pe care îl depunem pentru a fi într-un anume fel: imagine, stil etc., toate teribilismele astea, de fapt, ne împiedică să ne descoperim adevărata identitate, adevăratul nostru rost.

Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare unic. Dumnezeu poate să facă nu doar şase miliarde de oameni să fie diferiţi, ci de la începutul istoriei până la capăt, face pe fiecare om în aşa fel, încât să fie altfel decât toţi oamenii de până la el, dar totodată să îi şi însumeze pe toţi în Sine prin Hristos. Din cauza asta noi nu trebuie să facem eforturi pentru a fi originali, pentru că noi, dacă am fi noi înşine, altă originalitate nici nu ne mai trebuie. Şi nu este vorba de o originalitate doar pentru a fi altfel, nu în sensul cultural pe care îl atribuie critica literară sau artistică, ci în sensul frumos al cuvântului, de a fi unic, dar o unicitate în care se descoperă frumuseţea întregii lumi şi frumuseţea Ziditorului.

Noi suntem minunaţi atunci când ştim să ne descoperim în ceilalţi. În măsura în care noi înşine vrem să ne impunem, vrem să epatăm, facem spectacol din viaţa noastră, suferim pentru că nu suntem înţeleşi, noi pierdem bucuria şi revelaţia de a ne descoperi în celălalt. Oare n-aţi văzut că fiecare om care ne stă în față este o viaţă aparte, este viaţa noastră trăită acum, aici, împreună cu acest om, chiar dacă această viaţă durează trei minute, chiar dacă această viaţă durează preţ de o privire? Există priviri în viaţa noastră pe care nu le putem uita niciodată. Nici până atunci nu l-am văzut pe omul respectiv, nici după aceea nu l-am mai văzut, dar el rămîne în viaţa noastră. (...)

Să te gândești la puterea dragostei pe care ne-a descoperit-o Hristos, la puterea de a ierta, de a iubi, de a cunoaște, de a fi pur și simplu. Atunci când începem să descoperim în noi aceste realități, care sunt nesfârșite pentru mintea noastră, propriul nostru suflet este cel mai captivant și mai copleșitor spectacol pentru mintea noastră. Dacă ne-am întoarce către noi și ne-am vedea în toată complexitatea, așa cum ne-a gândit Dumnezeu, ce ar mai fi cerceii în nas? Ce ar mai fi pișcarea sprâncenei? Toate astea n-ar mai însemna nimic.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști, Cathisma, 2007, p. 159-163)