Aş vrea să vorbim puţin despre „muma” tuturor relelor, pe care oamenii încearcă să le depisteze şi să le elimine, una câte una, prin psihoterapii au chiar şi pocăinţă, fără să se lege de originea lor, de sursa lor care este necredinţa. Da, da, lipsa acelei credinţe-încredere în Dumnezeu ca Domn şi stăpân al vieţii noastreşi al lumii întregi este originea tuturor relelor pe care le facem „de frică”. Până nu conştientizăm că răul nu are nicio putere asupra omului dacă acesta renunţă la a se crede pe sine domn şi stăpân al vieţii sale, alegem mereu şi mereu să „facem ceva” ca să „scăpăm de ceva” sau ca să „nu cumva să păţim ceva”...

Originea răului în viaţa omului, a fiecăruia în parte, este aderarea liberă la sugestia îngerului căzut că Dumnezeu este undeva departe, sus, că nu e „chiar aşa de bun şi iubitor”, ba, uneori, e de-a dreptul sever şi răzbunător şi că El urmăreşte să ne pedepsească de fiecare dată când greşim şi, mai ales, să ne lase fără nicio plăcere şi bucurie pământească. De exemplu, El ar putea fi duşmanul plăcerii mele nevinovate de a zăbovi duminica dimineaţa în pat până la prânz, după o săptămână aşa de grea şi stresantă!

Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele „arhetip” ale celor care au refuzat să se ducă la ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte „probleme” ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!

Cum să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii noastre aici, pe pământ.

Dar nu deznădăjduiesc pentru că, iată, în fiecare omuleţ e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o ai poate lua de la noi dacă ne îndurăm şi intrăm în ea.

Ce să facem pentru asta?

Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de Care fugim.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri de încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 29-31)