Având acum în vedere acestea, înţelegem de ce statul Bizantin a urmărit să aibă ca religie oficială Ortodoxia şi de ce a făcut atât de multe eforturi ca să păzească dogma ortodoxă neatinsă. De ce a făcut asta? Pentru a păzi pur si simplu dogma ca dogmă? Sau mai degrabă pentru faptul că respectiva dogma ortodoxă era condiţia unei vindecări a cetăţenilor, fapt care ar fi avut drept rezultat vindecarea socială, prin intermediul vindecării personalităţii fiecărui cetăţean în parte? Probabil pentru motivul din urmă. Care era imnul naţional al Imperiului Bizantin? Nu era «Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea ta dăruind biruinţe împăraţilor împotriva barbarilor, şi cu crucea Ta păzeşte orânduirea Ta»?

Acest imn exprimă ideologia - dacă putem să o numim aşa - a aplicării învățăturii, credinţei şi vieţii ortodoxe în Stat, la scară panetnică. De vreme ce Statul prevăzuse folosul şi contribuţia care va decurge din învăţătura şi metoda terapeutică ortodoxă, în cazul în care va fi aplicată, a legiferat şi promovat credinţa creştină ca religie oficială a Statului, astfel ca Statul să se umple de enorii în care preoţii vor aplica această metodă terapeutică. Astfel enoriile se vor mări cu timpul şi vor ajunge societăţi sănătoase şi, în extensie, Statul însuşi se va însănătoşi. La aceasta Biserica nu a spus nu, desigur, ci a colaborat cu Statul.
S-a întâmplat însă ca această putere, dimpreună cu necesara organizare administrativă bisericească care i-a fost dată Bisericii, să dea naştere unei probleme de mentalitate de tipul «funcţionarului public», ca un rău inevitabil. Adică mulţi dintre cei care ţinteau poziţii publice, o făceau pe ortodocşii, deşi nu erau, şi în felul acesta Biserica a început să se secularizeze.

În ciuda acestui fapt, Biserica a avut ca lucrare paralelă păzirea Statului de doctorii şarlatani, adică de eretici. Sinoadele Locale şi Ecumenice se îngrijeau exact de acest lucru. În Actele Sinoadelor Ecumenice întâlnim fraza: «Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă». Adică aşa s-a arătat că este bine şi Duhului Sfânt şi nouă... Spuneau aceasta, cei care se aflau la Sinoadele acestea, pentru că aveau rugăciunea minţii prin care aveau certitudinea deplină referitoare la adevărul hotărârilor pe care le formulau. Astăzi însă, când rugăciunea minţii este un lucru foarte rar printre Episcopi, dacă se întruneşte un Sinod de episcopi şi se ridică toţi în picioare şi spun «Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le desăvârşeşti... », va veni oricum Duhul Sfânt să-i lumineze? Adică, pentru că sunt episcopi canonici şi se întrunesc în Sinod şi fac rugăciune? Însă Duhul Sfânt nu lucrează aşa. Adică doar în aceste condiţii. Sunt necesare şi altele. Este necesar ca cel ce se roagă să aibă deja activată în sine rugăciunea minţii, atunci când se roagă în Sinod, ca să-l lumineze harul Duhului Sfânt. La Sinoadele mincinoase cei ce participau la acestea nu aveau această stare rugătoare.

(Pr. prof. univ. dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, Editura Metafraze, Bucureşti, 2011, p. 218-220)