. “Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești“.[…]
Prin cădere, omul a ieșit din această fire, a căzut din firea lui și a trebuit ca Însuși Dumnezeu să vină în istoria omului, să-Și << suflece mâinile >> și să spună: << Uite, omule, vin Eu să fiu om, căci tu n-ai aflat, n-ai știut cine ești>>. Dumnezeu a venit în istorie să fie El om, a trăit toate nefericirile noastre și toate rezultatele căderii noastre, a trebuit să trăiască și moartea noastră, să treacă și prin iad și acolo Dumnezeu a dat o singură lovitură. Până acolo Dumnezeu a fost blând ca un miel, dar acolo Mielul a distrus porțile iadului și, cum cântăm la Înviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a săvârșit un lucru pe care primul Adam n-a știut și n-a putut să-l săvârșească, din cauza căderii. Dar prin Înviere, Înălțare și ședere de-a dreapta Tatălui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit să-l facă măcar un om și, deci, în Hristos, omul s-a desăvârșit și s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament“.
2. “Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică“.
3. “La puțină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit și chemarea călugăriei, pe care am simțit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie și, cu timpul, am înțeles că moartea deține sensul vieții și văd acum că existența noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre neființă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, ființa lui Dumnezeu, adică veșnicia.
Primul stagiu a fost viața noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestație << mecanică>>, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existența pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu. În existența aceasta, se petrece a doua gestația; am murit ca să ne năștem aici, am murit pentru viața noastră precedentă, în pântecele maicii, și acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viața noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem <<Amin>> cuvântul Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate și ce vrea să facă cu noi ș, prin acest dialog între sufletul nostru și Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creația omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noțiunea aceasta a libertății omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastră și ne învață în viața aceasta că și ea este o <<gestație>> pentru viața ce va să fie, adică viața veșnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini și picioare; ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii și cu gura? Acestea erau însă pentru viața ce avea să fie după aceea.
Mulți dintre intelectualii noștri se smintesc și nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie și pare normal așa; cu intelectul rămas în limitele vieții acesteia, nu se poate vedea o rațiune a lucrurilor duhovnicești, fiindcă ele sunt mădularele vieții ce va fi. Spre deosebire însă de starea dinainte de naștere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credința pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem și o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu în noi mai mult decât o cultivăm noi. Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putința să continue în noi creația Sa; Dumnezeu ne învață în viața aceasta să începem noi înșine să tăiem ombilicul dintre noi și pântecele creației acesteia. Și aici începe, în starea căzută a omului, durerea și tragismul vieții duhovnicești, care trebuie văzute în perspectiva vieții veșnice. Și, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu știe nimic, ci lasă firea să facă ce știe ea cu el, așa și noi, în pântecele vieții acesteia, să ne încredințăm întru totul Domnului.
Și chiar să colaborăm, prin rugăciune și prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieții ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, și ieșim din ea înnoiți întru viața cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieții noastre, învățăm, puțin câte puțin, să ne îndreptăm, să ne detașăm, în măsura în care ne este cu putință, de elementele vieții acesteia și să gustăm ceva din viața cea veșnică, adică al treilea stadiu vom muri până la urmă și trupește, vom muri definitiv vieții asteia, ca să ne putem naște definitiv în cea care va să fie“.
4. “Tot ce este durere în viață asta nu este decât o naștere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naște copii. Și am observat – și acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naștere de copil și acel copil ești tu, care suporți durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noțiunea <<criză>> vine de la grecescul <<krisis>> care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viața mea. Deci criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă față de mine sau față de o națiune (profesorul acela vorbea de crizele și pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri, etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec și eu viața mea“ (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).