Despre nebunii pentru Hristos – fragment din cadrul unui interviu cu Jean Claude Larchet

Dându-se drept nebuni, îşi atrăgeau dispreţul, batjocura, lăsându-se insultaţi şi adesea bătuţi. Ei suportau aceasta cu răbdare, fără a răspunde, fără a avea agresivitate reciprocă, ură sau ranchiună împotriva persecutorilor ci, dimpotrivă, fiindu-le recunoscători, iubindu-i mai mult şi rugându-se pentru ei.

Nebunia pentru Hristos, în concepţia Bisericii, este o lucrare duhovnicească ieşită din comun. Care era motivaţia nebunilor pentru Hristos, de ce alegeau această formă de lucrare eroică?

Pentru ei era vorba, înainte de toate, de a dobândi smerenia şi nepătimirea –pe care Sfinţii Părinţi o considerau ca fiind condiţie de acces la adevărata iubire de Dumnezeu şi a aproapelui. Dându-se drept nebuni, îşi atrăgeau dispreţul, batjocura, lăsându-se insultaţi şi adesea bătuţi. Ei suportau aceasta cu răbdare, fără a răspunde, fără a avea agresivitate reciprocă, ură sau ranchiună împotriva persecutorilor ci, dimpotrivă, fiindu-le recunoscători, iubindu-i mai mult şi rugându-se pentru ei.

Pe de altă parte ei vieţuiau fizic într-o extremă sărăcie, îmbrăcându-se în zdrenţe, chiar şi atunci când era foarte frig – şi adesea acoperindu-se cu haine când era cald! –, mâncând puţin şi dormind la fel de puţin, trăind în locuri mizerabile, adesea pe mormane de gunoi! Răbdarea, smerenia, detaşarea, nepătimirea le dobândeau astfel în suflet şi în trup.

Aceste virtuţi se pot dobândi, bineînţeles, și pe alte căi, însă acest mijloc era mai radical: este mai greu să rămâi smerit, răbdător, nepătimitor când eşti supus constant încercărilor. De asemenea, este mai greu să-i iubeşti pe cei ce te urăsc. După cum a spus Hristos şi după cum au repetat mai mulţi Sfinţi Părinţi, nu avem niciun merit iubindu-ne prietenii; iubirea duşmanilor este criteriul adevăratei iubiri creştine.

Explicau oamenilor care-i înconjurau de ce se purtau ca nebuni pentru Hristos?

Nu. Dacă ar fi făcut-o, purtarea lor şi-ar fi pierdut valoarea şi sensul. Scopul lor era să treacă drept nebuni autentici şi să-şi ascundă cu grijă raţiunea de a fi a modului lor de viaţă.

Cum concepe Biserica misiunea nebunilor pentru Hristos? La ce poate folosi o lucrare ieşită din comun atât de specifică?

Nu există cu adevărat o misiune a nebunilor pentru Hristos care să poată fi definită a priori. Nu există o instituţie a Bisericii, este mai curând o harismă rezervată câtorva persoane care au primit o chemare pentru acest gen de viaţă, oarecum ca la profeţi – de care nebunii pentru Hristos se arată adesea apropiaţi. Niciodată nu este vorba nici atât de a exercita o funcţie în lume. Nebunii pentru Hristos duceau acest gen de viaţă mai întâi pentru ei înşişi, ca o formă de nevoinţă pur personală. În urma acestei nevoinţe, de fapt curăţirea de patimi, a smereniei şi iubirii pentru aproapele, au dobândit harismele Duhului – cel mai adesea înainte-vederea, profeţia şi vindecarea – şi atunci au pus aceste harisme în slujba altora. Însă acesta este mai degrabă un efect al modului lor de viaţă decât scopul ei.

Oamenii deveneau nebuni pentru Hristos pentru că aşa au hotărât ei sau era de fiecare dată o vocaţie dumnezeiască, însoţită de un dar deosebit?

Cel mai adesea, nebunii pentru Hristos au devenit astfel în urma unei îndrumări pe care au primit-o de la Dumnezeu, direct sau prin intermediul unui Stareţ. Ei au intrat în acest mod de viaţă foarte tineri (precum Sfânta Pelaghia Ivanovna din Diveevo, la vârsta adolescenţei), uneori înaintaţi în vârstă (precum Sfântul Simeon din Emesa, care avea şaizeci de ani); uneori în timp ce cursul vieţii lor era normal, alteori, în urma unei crize (o boală gravă, ca în cazul Sfintei Pelaghia Ivanovna; moartea soţului, ca în cazul sfintei Xenia de Sankt-Petersburg...).

Există o diferenţă între conceptul de „nebun pentru Hrisos” şi cel al lui „a o face pe-a nebunul pentru Hristos”? Cu alte cuvinte, existau în Biserică oameni care, uneori o făceau pe-a nebunii întru Hristos, însă nu erau nebuni pentru Hristos în sensul strict al cuvântului?

Au existat în Rusia, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea o înflorire a falşilor nebuni pentru Hristos. Unii dintre primii nebuni pentru Hristos au devenit sfinţi care săvârşeau minuni înainte şi după moartea lor. Persoanele care aveau un comportament care semăna cu cel al nebunilor pentru Hristos au sfârşit prin a inspira respect, chiar cinstire la o parte din populaţie. Acest fapt i-a împins pe nişte marginali în căutare de notorietate sau de pomană să se dea drept nebuni pentru Hristos sau să aducă un oarecare număr de persoane pentru a lua drept nebuni pentru Hristos pe nişte adevăraţi bolnavi mintal.

În Bizanţ, nebunii pentru Hristos erau, în principal, monahi. În Rusia, mireni. Cum se explică aceasta?

Nu cred că putem face o distincţie atât de tranşantă. Unul din cei mai renumiţi nebuni pentru Hristos bizantini, Sfântul Andrei din Constantinopol, era un laic, iar printre nebunii pentru Hristos ruşi cunoscuţi găsim un monah, Sfântul Teofil din Kiev, cât şi mai multe monahii de la Diveevo. În general, monahismul de obşte nu se pretează la acest gen de asceză, care presupune un mod de viaţă independent. Este, aşadar, normal să fie mai mulţi laici decât monahi printre nebunii pentru Hristos.

Raţionaliştii consideră nebunii pentru Hristos ca pe nişte bolnavi mintal sau slabi de minte. Vedeţi o parte de adevăr în această abordare?

În măsura în care nebunii pentru Hristos simulează nebunia, este greu pentru o privire exterioară şi chiar pentru un psihiatru avizat a-i deosebi de bolnavii mintal. Însă diferenţa între un adevărat nebun pentru Hristos şi un nebun este că nebunul pentru Hristos nu e nebun. Părinţii duhovniceşti ai nebunilor pentru Hristos, prietenii lor apropiaţi sau persoane care-i observau fără ca aceştia să se ştie observaţi au constatat şi mărturisit că în viaţa privată aveau un comportament absolut normal. Toată valoarea nebuniei pentru Hristos este că ea e voluntară şi nu suportată. Din alt punct de vedere, dacă analizăm comportamentul în aparenţă iraţional al anumitor nebuni pentru Hristos, vedem că este perfect raţional: cuvintele nebunilor pentru Hristos care par incoerente sau comportamentul lor care pare iraţional erau primite ca întru totul pertinente de către cei cărora li se adresau şi care erau în măsură să le descifreze.Există aici o mare diferenţă de un adevărat nebun mintal care este cu totul închis în el şi ale cărui cuvinte şi fapte nu pot avea sens pentru alţii!

Prin ce se deosebea comportamentul provocator al nebunilor lui Hristos de cel al bufonilor, al saltimbancilor sau pur şi simplu al vagabonzilor?

Un bufon este un angajat, un fel de funcţionar al regelui, care are drept rol să-l amuze sau să-i spună direct lucruri pe care curtezanii i le ascund de teama de a-i displace, însă nu o face în numele unor valori creştine; un saltimbanc este un artist; un vagabond are un comportament contrariu eticii creştine. Nu este nimic din toate acestea la un nebun pentru Hristos. Un nebun pentru Hristos este, înainte de toate, un ascet a cărui viaţă este afierosită lui Dumnezeu, al cărui comportament şi ale cărui cuvinte sunt insuflate de Dumnezeu. I se poate întâmpla să spună mai marilor acestei lumi lucruri pe care alţii nu îndrăznesc să le spună, însă niciodată nu o fac pentru a-i distra nici cu îngăduinţa lor, nici fără riscuri.

Nebunii pentru Hristos nu se dedau la excentricităţi pentru a amuza lumea. Dimpotrivă, îşi atrag de cele mai multe ori mânia. Uneori comit fapte care par contrarii eticii creştine. De exemplu, fură de la bogaţi pentru a da săracilor, mănâncă carne în zi de post, merg în case de toleranţă – însă întotdeauna rămânând lăuntric curaţi şi cu scopul de a-i face pe oameni mai buni (de exemplu, pentru a relua cele trei cazuri: fiind mai cinstit şi mai generos; depăşind formalismul practicii religioase; schimbând viaţa).

În epoca antepetroviană, în Rusia, nebunii pentru Hristos puteau să jignească fără a fi pedepsiţi, puterea ţarului. De ce nepedepsiţi? Pentru că ţarii îi luau drept bufoni sau pentru că vedeau în ei mesageri ai dumnezeieştii voi?

Nu scăpau întotdeauna fără a fi pedepsiţi. Unii au fost loviţi şi închişi după ce au vorbit. Alţii şi-au impresionat interlocutorii pentru că le-au descoperit gândurile ascunse sau au prezis lucruri care s-au realizat imediat. Alţii, iarăşi, aveau reputaţia de a fi oameni duhovniceşti şi sfinţi, pe care se cădea să-i asculţi.

Puterea regală, ca şi cea a Bisericii, erau criticate nu numai de nebunii pentru Hristos, ci şi de către ereticii şi partizanii tuturor felurilor de reforme. Care este diferenţa? În conţinutul acestor critici? În forma lor? În obiectivele lor?

Nebunii pentru Hristos nu erau permanent contestatari, ei nu puneau în discuţie un regim politic ca atare şi nu criticau puterea în general. Respectau credinţa Bisericii şi reformele pe care le vizau era mai cu seamă cele ale comportamentelor, în vederea unei mai bune respectări a dumnezeieştilor porunci – iar aceasta după duh, iar nu după literă. Aveau cu cei puternici pe care-i întâlneau o relaţie care era întotdeauna personală, iar ceea ce spuneau urmărea, înainte de toate, să obţină o schimbare în comportamentul personal al interlocutorului sau modificarea unei decizii dăunătoare pe care acesta din urmă o luase sau avea să o ia.

În secolul al XVIII-lea, în Rusia, lucrarea nebuniei pentru Hristos a devenit foarte rară, dacă nu chiar a dispărut. Care au fost ultimii nebuni pentru Hristos ruşi? Sunt ei pomeniţi?

Nebunii pentru Hristos erau mai curând numeroşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, chiar foarte numeroşi, deoarece, după cum am zis, mulţi falşi nebuni pentru Hristos se amestecau cu cei adevăraţi. Revoluţia a contribuit, evident, la reducerea numărului nebunilor pentru Hristos, şi chiar la dispariţia lor, cu atât mai mult cu cât acest mod de viaţă se practică în public – iar în timpul perioadei comuniste toate manifestările publice ale vieţii religioase erau reprimate, la fel şi toate formele de marginalitate. Nebunii pentru Hristos care încă se manifestau au fost închişi ca bolnavi mintal. Câţiva au fost martirizaţi şi canonizaţi ca noi-martiri, precum Maxim Ruminanţev († 31.7.1928) şi Alexie Voroşin († 12.9.1937). Pot, de asemenea, cita un nebun pentru Hristos georgian, a cărui istorie o cunosc bine: arhimandritul Gabriel Urguebadze, care a răposat în 1995 şi care continuă şi astăzi să influenţeze viaţa celor care l-au frecventat.

Nebunia pentru Hristos, în concepţia Bisericii, este cu putinţă în zilele noastre?

Este mai greu în zilele noastre, din cauza circumstanţelor. Oamenii din sate nu mai au o viaţă publică comună ca altădată. Nu mai sunt laici, nici măcar monahi care să ducă o viaţă de nevoinţă atât de aspră ca cea pe care o duceau nebunii pentru Hristos şi care pare indisociabilă de condiţia lor. Atunci când am început să merg în pelerinaj la Muntele Athos, acum patruzeci de ani, mai erau câţiva nebuni pentru Hristos şi am întâlnit pe unul dintre aceştia abia acum zece ani, datorită unui prieten care s-a făcut monah la Muntele Athos, la îndemnul acestuia. Deşi în vârstă de şaizeci de ani, se lăsa insultat şi bătut ca un câine de către Bătrânul pe lângă care vieţuia, însă suporta totul cu răbdare şi iubire şi era întotdeauna vesel. Celor care i-au perceput calitatea duhovnicească şi care mergeau să-l viziteze le dădea sfaturi sau le prorocea prin parabole sau cuvinte enigmatice, a căror pertinenţă putea fi verificată după aceea.

De la același autor

Ultimele din categorie