Cum ar trebui să se raporteze adolescenții la relațiile romantice care încep, vrând-nevrând, să se contureze între ei? Îi putem pregăti în vreun fel de pe acum pentru viața de familie de mai târziu?

Să știți că prima tinerețe e un mod de pregătire. În adolescență nu se poate vorbi despre o pregătire pentru viața de familie ulterioară, pentru că adolescența este o perioadă de destructurare psihologică. Adică, nu e un moment în care te pregătești pentru ceva, e un moment în care „faci față”. Pregătirea pentru căsătorie este la momentul ăsta de trecere din adolescență la tinerețe. Atunci este un moment important în care poți cu adevărat să te pregătești pentru viața de familie. Adolescența e o pregătire pentru a te întâlni cu tine, pentru a te cunoaște pe tine. Sunt preadolescenți cu inteligență mai crescută care să iau în serios, dar adolescenții cu o inteligență normală se destructurează, caută, cumva, sunt la voia întâmplării cu ce se întâmplă în lume și a influențelor sociale. Nu au foarte mult control asupra vieții lor, astfel încât să fie atenți.

Relațiile romantice la adolescență nu sunt naturale, în contextul actual. Înainte, bunicii noștri se căsătoreau mult mai devreme. Fetele erau bune de căsătorie pe la 13 ani, băieții pe la 15 ani, pentru că apăreau instinctele sexuale. Dar, în realitate, vine din mass-media și rețelele de socializare către adolescenții noștri această informație, că e bine să aibă relații romantice. Mai ales prin filmele moderne, se normalizează tot felul de relații, însă ei nu sunt pregătiți emoțional pentru ele, e prea devreme. Începerea unei relații romantice sau trupești înainte de vreme nu face decât să-l rănească pe adolescent și să-l împiedice să aibă relații armonioase ulterior. Și nu vorbesc doar din punct de vedere moral. Lăsând lucrurile astea deoparte, uitându-mă în cabinet, adolescentele și adolescenții care își încep viața sexuală înainte de vreme, au foarte mari tulburări. Probleme cu imaginea de sine, probleme cu încrederea în sine, probleme care pot fi debutul unor tulburări de personalitate, doar pentru că nu au opus rezistență, nu au știut să ceară ajutorul sau nu au știut cum să se raporteze la o relație cu un coleg sau cu cineva din familie. Dacă ne uităm dincolo de filmele acestea, în cabinetele de psihologie și de psihiatrie o să vedeți că sunt foarte mulți adolescenți în suferință pentru că au avut relații nepotrivite înainte de vreme. Iar toate lucrurile astea le periclitează o relație sănătoasă ulterioară. Adolescenții nu au suficientă psiho-educație, nu au suficiente informații de la oameni care pot să le dea informațiile astea într-un mod benefic pentru ei.

Da. Mi se pare valoros se afle anumite lucruri și cred că este bine să punctați câteva aspecte la care să fie atenți adolescenții atunci când li se pare că încep să se îndrăgostească sau celor care vor să aibă o relație de tip romantic. Ce să aibă în vedere, pentru a nu-și periclita dezvoltarea lor ulterioară?

Îmi este foarte greu să răspund, pentru că adolescentul nu este ca un adult, care are un autocontrol foarte mare. El este cumva luat de val, purtat de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Atenția față de începerea unei vieți de relație precoce este tot în grija familiei și a profesorilor din jurul adolescentului. Adică, e nevoie ca părinții să stabilească niște reguli clare și să aibă discuții legate de lucrul acesta. Cei care sunt în comunitatea respectivă să-l susțină. Un adolescent singur, în momentul în care vine grupul peste el sau presiunea co-vârstnicilor, foarte puțin poate să facă față. Informații despre ce mă întrebați pot să-i spun unui tânăr, dar nu unui adolescent. Legat de începerea unei vieți de relație, asta este un proiect, să zicem, mai degrabă social. Înainte, nu era recomandat să ai relații trupești când erai în liceu. Portarul nu lăsa să intre băieții la fete, fetele la băieți, toată societatea era implicată. Mai mult decât atât, relațiile astea nu erau văzute cu ochi buni. Toată lumea regla cumva comportamentul tânărului. Dar astăzi, rolul ăsta reglator al societății nu mai există.

Da, acum este foarte multă libertate. Ba mai mult, te încurajează să încerci, să experimentezi de toate.

Da, exact. Nu știu cum e în orașele mai mici, că fiecare zonă din România are specificul ei. Știu că la Iași sunt mai multe familii tradiționale, cu un număr mai mare de copii și probabil copiii sunt implicați în creșterea fraților. Eu pot să vă spun mai mult despre zona Bucureștiului. Și aici se face o greșeală foarte mare, probabil datorită faptului că sunt mai multe resurse din punct de vedere financiar, mai puține familii tradiționale, iar numărul copiilor într-o familie este mic, comparativ cu restul țării. Prin urmare, adulții, în încercarea lor de a se apropia de tineri, de copii, le pun la dispoziție de când sunt mici, și inclusiv în adolescență, foarte multe resurse: vacanțe, ieșiri la mall, bani de buzunar, haine de firmă, lucruri pe care adolescenții nu și le-ar putea permite dacă ar trebui să muncească pentru ele. Și atunci, copiii sunt deja plictisiți, blazați, au tot ce le trebuie, demotivați și cumva, închiși într-o bulă ireală a ceea ce poate să existe în jurul lor. Nu de multe ori, tinerii care termină facultatea și sunt cumva independenți, intră într-o depresie, pentru că își dau seama că venitul lor este mult mai mic decât venitul pe care îl aveau atunci când erau în sânul familiei. Este o realitate, să știți. În general, ar trebui să fie o bucurie perioada aceasta de independență, dar pentru ei nu este. 

Îi demotivăm și ei nu știu să răspundă la sarcini sociale în familie. Există, pe lângă funcțiile astea cognitive și emoționale, așa numitele funcții executive, funcțiile astea de organizare internă, de a regla lucrurile practice, care mă ajută pe mine să duc o viață bună. Noi nu prea educăm copiii să se descurce în familie, ei nu au responsabilități reale, activități pe care să le facă atât pentru viața de familie, cât și în viața socială, să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Și atunci, ei devin niște consumatori, demotivați să învețe, demotivați să se dezvolte profesional ulterior, pentru că primesc totul de-a gata. Și merg în zona de consum, devin niște consumatori și niște persoane adictive, merg foarte mult către plăcere, pentru că asta li se oferă. De aceea, e nevoie de dreaptă socoteală. Nu m-aș duce într-o extremă, dar în realitate, lucrurile așa sunt. Cumva, se dezvoltă ușurința, se creează o premisă pentru dezvoltarea patimilor, a lenevirii și a egoismului. Și asta o face atât familia, cât și societatea, fără să-și dea seama.

Care este soluția să ieșim din asta? Măcar familia să facă ceva… Dacă societatea nu prea poate fi controlată, în familie putem face niște schimbări. Ce ar avea nevoie adolescentul să vadă în familie, astfel încât să-și ia niște repere bune?

Reperele bune au legătură cu relația bună dintre soți, cu relația de comunicare cu părinții și părinții trebuie să fie atenți la ce sarcini le dau de când sunt mici. Înainte de a ajunge la adolescență, ei trec printr-o etapă în care putem să stăm de vorbă cu ei, o etapă de liniște, în care punem baza relației de comunicare cu copiii, creăm ritualuri în familie și-i obișnuim și cu sarcini. Dacă noi nu le-am dat niciodată sarcini, va fi foarte greu să le punem în adolescență. Dacă n-am avut niște reguli, va fi foarte greu să le stabilim în adolescență. Dacă nu am avut timp special de comunicare și deschidere pentru a vorbi de la suflet la suflet, va fi greu să facem lucrurile astea în adolescență. Dacă ele au fost stabilite încă din copilăria mică, e foarte bine. Putem să continuăm cu ele în adolescență și să ne folosim de tot ce am clădit până atunci și doar să fim alături de adolescent.

Ce mai putem controla cât de cât este mediul social al adolescentului. În primul rând, mediul social legat de școală. Vedeți, relațiile dintre copiii de școală nu prea intră în sarcina Ministerului Educației, nu există programe dedicate și de asta se ajunge la bullying, la comportamente agresive. Nu demult, a fost în București o situație cu un copil care a dat cu spray lacrimogen la 20 de colegi. Deci, se ajunge la situații de violență extremă între ei pentru că nu ne ocupăm deloc de relațiile dintre ei. Ce lipsește în sistemul nostru educațional este comitetul de părinți reali, care să se ocupe de regulile și activitățile dintre ei. Probabil că va mai dura ceva timp până se va implementa, dar în comunitățile din alte țări, în adolescență, există un comitet de părinți care are câteva reguli generale stabilite pentru toți copiii și adolescenții din comunitatea respectivă. De exemplu: nu se organizează petreceri decât sâmbăta seara, toate petrecerile sunt asistate de 3-4 părinți, nu se fumează, nu se face x sau y etc. Cumva, grupul de școală are niște reguli comune creionate de comunitatea sau de comitetul de părinți prezenți acolo. Dar la noi, după cum vedeți, este această presiune pe care o pune anturajul și copilul spune: „Numai voi nu mă lăsați, ceilalți au voie” și, dacă părinții nu se cunosc cu ceilalți părinți, cedează – chiar dacă știu că ei ar pune alte reguli – de frică ca nu cumva să-l izoleze pe adolescent. Sau chiar îl izolează. Dar nici una dintre situații nu e neapărat de dorit. Oamenii, părinții, nu stau de vorbă unii cu ceilalți. Bine ar fi să se întâlnească și să stabilească niște reguli comune. Cum facem? Îi lăsăm să experimenteze, îi lăsăm să stea unii cu ceilalți, dar cu supraveghere de la distanță.

Într-un mediu controlat.

Da, exact. Avem nevoie să știm unii despre alții. Ilinca îi spune mamei: „Eu mă duc la Măriuca să dorm peste noapte” și ea de fapt, merge în altă parte. Și mama Ilincăi nu vorbește cu mama Măriucăi, că ei sunt mari și nu se simt confortabil, dar asta e greșit. În plus, nu totul se rezumă la ce se întâmplă în cabinetul de psihologie, avem o așteptare nerealistă. Avem o problemă determinată de foarte mulți factori și ne așteptăm să se rezolve după două-trei întâlniri de discuție. E total greșit să crezi asta.

Ce soluții ar mai fi?

Să pregătim grupul de copii înainte să ajungă la adolescență, prin prietenii pe care îi au în afara școlii. Să ne facem un grup de copii și părinți cu care noi avem niște valori comune. Pentru ca atunci când copilul se întâlnește cu niște copii care au valori diferite, să zică: „Bine, astea sunt valorile voastre, valorile grupului meu sunt puțin diferite, dar eu mă simt acceptat, integrat, într-un grup de copii care au valori mai aproape de valorile familiei mele”. Un astfel de lucru ne putem propune: mici comunități de prieteni, grupuri controlate prin relațiile dintre părinți. Nu trebuie neapărat să fim așa buni prieteni cu ceilalți părinți, dar faptul că avem valori comune și niște reguli generale pentru copiii noștri, îi pune într-o zonă de siguranță.

Mulțumim pentru toate sfaturile și informațiile valoroase. Am nădejdea că vor fi de folos nu doar adolescenților și părinților, ci și nouă, tuturor, pentru a înțelege responsabilitatea pe care o avem!

Cu mare drag!