Adolescența, perioada aceasta atât de tumultoasă, vine cu multe schimbări. Dar nevoile adolescentului se schimbă sau rămân aceleași? Cum îl putem înțelege mai bine?

Nevoile de bază, relaționale, despre care am vorbit în alt interviu, rămân aceleași. Nevoile acestea le avem și noi ca adulți, nu doar copiii. Dar, dacă atașamentul din copilăria mică nu a fost unul securizant, în adolescență se pierde relația. Pentru că el nu se simte nici văzut, nici în siguranță, nici alinat, și atunci va căuta un mediu exterior, în care să aibă prieteni asemenea lui, va căuta un grup prin care să-și împlinească nevoia de apartenență. Și, dacă în copilărie nu a avut parte de un atașament securizant, va intra în tot felul de anturaje și medii.

Își caută locul.

Da. Dacă nu se simte văzut acasă, în familie, va căuta un loc în care să se simtă văzut, va căuta prieteni care au un background ca al lui. Dacă nu s-a simțit alinat în familie, la adolescență va căuta alinare în tot felul de dependențe. Mulți psihologi spun că orice dependență este un substitut al lipsei de iubire. Dacă nu s-a simțit alinat, va căuta alinare în orice altceva. Și la vârsta asta, astea sunt provocările: băutură, droguri și tot felul de comportamente nocive.

Ce alte schimbări apar la adolescență?

Sunt mai ales schimbări neuronale, pe lângă cele fizice și hormonale. Adolescentul folosește circuite neuronale care au nevoie de foarte multă dopamină. Dar trupul lui nu are această dopamină în mod natural. Așa că el va intra în situații periculoase, pentru a face rost de această dopamină. Și este important ca părintele să înțeleagă asta, și într-un mod sănătos, să-l ajute să-și împlinească această nevoie, care este firească. De exemplu, îl poate duce la o sală de cățărat, unde are parte de adrenalină și dopamină, dar este și un mediu sigur, unde nu se pune în pericol.

Apoi, în adolescență, se schimbă cu totul creierul adolescentului. Ca la curățenia de primăvară, când gospodina aruncă ce nu-i mai trebuie, așa și creierul lui, renunță la sinapse pe care nu le-a mai folosit demult. Și uneori, se poate întâmpla ca adolescentul să uite foarte multe lucruri, iar părintele nu înțelege de ce.

Nu că nu-i pasă, ci pur și simplu unele dintre aceste sinapse nu mai sunt. Și creierul își face această curățenie tocmai ca să se deschidă la tot ce înseamnă adolescență. Sunt atât de multe alte lucruri de învățat și pentru care el, cumva, se pregătește. Apoi, în adolescență se schimbă orele de somn. Adolescentul învață mult mai bine noaptea și se trezește dimineața mai târziu. Dar de multe ori, părinții se enervează că el doarme până la prânz. De aceea, măcar sâmbăta să-i lăsați să doarmă cât au nevoie și duminica să nu-i forțați să meargă la biserică devreme, de la utrenie. Deci, se schimbă unele lucruri. Adolescenții chiar învață bine noaptea.

Acum înțeleg de ce îmi plăcea mai mult să învăț noaptea, când eram în liceu și facultate…

Da. Și mai e ceva care se schimbă în adolescență. Au nevoie de foarte mulți stimuli ca să se simtă vii și de asta ei vă vor spune des că sunt plictisiți. Orele de la școală îi plictisesc groaznic. Mai ales dacă sunt obișnuiți cu telefon și cu atât de multă stimulare, sigur că în timpul orelor se plictisesc teribil. Ce pot face profesorii ca să fie pe măsura stimulilor cu care el este obișnuit deja?! Dar această nevoie de stimulare este specifică tuturor adolescenților.

De asta nu mai vor să facă lucrurile care le plăceau când erau mici?

Da.

Și este în regulă să nu-i forțăm să le facă?

Da. Adolescența cu adevărat este grea, mai ales dacă nu a fost un atașament securizant (sănătos), iar nevoia de bază a adolescentului este de a se simți iubit. Să nu-i țineți predici. Cu cât îi țineți predici mai mult, cu atât adolescentul se închide mai tare. Știu un adolescent care îl trecuse pe tatăl lui în agenda telefonului în loc de „tata”, „scandal”. Când suna telefonul, pe ecran apărea „scandal”, nu „tata” sau altceva. Pentru că tatăl lui îi făcea mereu scandal pentru un lucru sau altul. De aceea, cred că este foarte important să-l primiți, să acceptați adolescentul așa cum este el. Apoi, să căutați chiar și cel mai mic lucru bun pe care îl face și să-i arătați că-l vedeți.

Adolescentul deja se obișnuiește cu predicile voastre și nu reacționează, pentru că nici nu le mai ascultă. De aceea, e nevoie să-i surprindeți. Să vă dau un exemplu. O mamă din diaspora, care a venit la mine la curs, mi-a povestit că îl surprindea adesea pe copilul ei, care era acasă, în România, că stă noaptea pe telefon, și intra în discuție cu el să-i facă scandal. După cursul nostru, seara a văzut că e iar activ pe Facebook și a intrat în vorbă cu el. Dar în loc să-i facă scandal, ca de obicei, l-a întrebat: „Cum ți-a fost ziua?”. Și cu asta l-a surprins cu totul, iar discuția a decurs atât de bine încât s-a încheiat din partea băiatului cu „Ce dor mi-era de tine și ce mult te iubesc”. Deci, e nevoie să vă duceți înspre copil și să evitați cu totul predicile. Nu e ușor ce vă zic. Dar dacă vă iese de zece ori, sau măcar de cinci ori, tot este un început bun pe care-l puneți. Orice mică victorie este deja o cărămidă spre un pod pe care trebuie să-l construiți între inima dumneavoastră și inima adolescentului.

Și nu le mai cereți să facă lucruri de ochii lumii. Tot în diaspora, o doamnă se plângea de adolescentul ei – care mergea în fiecare duminică la biserică, deși nu avea alți adolescenți cu care să se întâlnească acolo și nici nu înțelegea bine limba – că nu vrea să se îmbrace cu pantaloni de stofă și cămașă sau pulover când merge la biserică. Și i-am spus: „Oprește-te! Slavă lui Dumnezeu că adolescentul tău vine la biserică, deși nu are prieteni acolo, nici nu înțelege bine slujba. E clar că vine pentru Dumnezeu”. Dar, cum sunt toate mamele care au adolescenți, îmi zice: „Da nu vreți să vorbiți cu el?”. I-am spus că nu, nu e nevoie. După un timp, iar ne-am întâlnit și mi-a zis: „Vă rog, dați-i un cuvânt!” Și i-am zis băiatului: „Să știi că Dumnezeu se bucură de tine în fiecare duminică, chiar dacă ești îmbrăcat cu tricou”. Mama nu a fost prea încântată de ceea ce i-am spus, dar chiar cred acest lucru. Și anul următor, când ne-am întâlnit iar, m-am bucurat mult când mi-a spus că el continuă să meargă la biserică, chiar dacă tot cu tricou.

Cred că, voi, ca părinți, trebuie să învățați să mai pierdeți niște bătălii, ca să câștigați războaie. Acest fel în care mereu spuneți „nu”, e clar că-l închide cu totul. Alegeți bine lucrurile la care spuneți „nu”, alegeți doar ce este cu adevărat important. Restul, mila Domnului! Maica lui Dumnezeu, acoperă-l! Pentru ca atunci când va fi un „nu” cu adevărat valoros, să poată să-l primească. Altfel, riscăm să facă pe furiș, să se ascundă. Un părinte i-a zis copilului: „Să nu te prind că faci asta!” și peste două zile, vine copilul și spune: „Tati, am făcut și nu m-ai prins!”. Copiii sunt creativi și adolescenții cu atât mai mult.

Au nevoie să se simtă iubiți și primiți, mai ales în etapa asta. Să căutați să apreciați la ei orice lucru, cât ar fi de mic. Îmi spunea o mămică: „Dar ce să laud eu la fata mea? Că nu văd să facă ceva bine!” Laudă cum și-a prins părul, cum și-a asortat hainele. Orice, orice lucru frumos, cât ar fi de mic, pe care îl spuneți copilului îl surprinde, pentru că v-ați obișnuit mai mult să criticați.

E clar că nevoia lui de libertate e mai mare odată ce crește, dar în continuare are nevoie și de reguli și repere. Cum să găsim echilibrul? 

Dacă nu a fost o relație sănătoasă, cu un atașament securizant, este imposibil să găsiți aceste reguli și să le aplicați tocmai acum, în adolescență. E imposibil. Pierdeți vremea. Mai bine rugați-vă, fiindcă lucrul ăsta nu mai este posibil. 

Iar dacă a fost un atașament securizant, ar trebui să înveți să mai negociezi cu adolescentul?

Da, da. Acolo lucrurile sunt... Copilul se simte în siguranță, se simte iubit și vă aude când îi vorbiți de reguli. De multe ori, mai ales adolescenții, pot să insiste: „Pot să fac asta? Pot să fac asta?”. Și, mai mult ca sigur, din start vă vine să ziceți: „Nu!” Sunteți ca aricii. Dar un răspuns bun este: „Dacă vrei răspunsul acum, este nu. Lasă-mi timp să mă rog. Roagă-te și tu și s-ar putea să fie alt răspuns. Mai vorbim mâine seară”.

Da, bună strategie. Dar cum îi învățăm să ia decizii bune și să îi pregătim pentru viață? Că de acum încep etape importante cu examene, cu admiteri, trebuie să decidă la ce liceu sau la ce facultate să meargă. Cât e decizia lor și cât e a noastră?

Cam greu. Depinde mult și de copil. Poate că vor fi copii care au nevoie să aibă sprijinul părintelui în decizia asta. 

Că sunt mai nehotărâți. 

Da. Adică, pentru ei, a lua decizii în ceea ce-i privește poate să fie ceva care să-i strivească. Dar vor fi și copii care au deja acea independență și au nevoie doar de susținere. Cu rugăciune. Poate nu vă place prea mult ideea lui, dar rugați-vă. Asta e de făcut încă de când sunt mici. Îi întrebați pe copii când sunt mititei: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. „Gunoier”. Șoc! Gunoier?! Dar ei sunt fascinați de felul în care mașina aceea este prevăzută cu un loc și se stă în afara mașinii. E fascinant pentru ei. Și așa se întâmplă și mai târziu, când vin cu o idee despre ce vor să se facă sau în ce direcție să meargă. Chiar dacă nu vă place ideea, nu spuneți din prima nu. Începeți să vă rugați. Și învățați-i și pe ei să se roage.

Vă recomand rugăciunea Sfântului Siluan, care mi se pare extraordinară. Faci o închinăciune sau o metanie înainte și zici: „Doamne, sufletul meu e tulburat și nu știe ce să facă. Luminează-mi înțelegerea și învață-mă să fac voia Ta”. Și o tot repet și îl ajut pe copil cu rugăciunea. Apoi, de repetat mereu cuvântul din Psalmi: „Doamne, arată-mi calea pe care să merg!”. Adică mă ajut de rugăciune. Sigur, cred că în școli, în licee, există psihologi sau consilieri care pot să te ajute să vezi care sunt înclinațiile sau inteligențele tale. Cred că se poate apela și la asta, dar tot cu rugăciune. Nu mă duc acolo neacoperit de rugăciune și fără acest: „Doamne, arată-mi calea pe care să merg”. Nu iau decizia numai fiindcă mi-a zis psihologul asta. Descopăr ceva despre mine, pun în fața lui Dumnezeu și văd cum se așază. Nu știu dacă e un răspuns. Nu mă pricep mai mult. 

E clar că fiecare copil e diferit și nu se poate da o rețetă. Dar, de multe ori, el strigă „e viața mea, e alegerea mea”. Și, ca părinte, rămâi puțin blocat, nu știi cum să reacționezi. 

Nu vă luați cu ei la harță. Asta este greșeala pe care o faceți. Rugați-vă! Nu vorbiți când sunteți tulburați și când ei deja sunt tulburați. Auziți-i ideea și faceți din ea o rugăciune. Da, o vreme bateți-L la cap pe Dumnezeu despre asta. De multe ori, împotrivirea voastră face mai mult rău. Adolescența e o etapă în care ei se împotrivesc tocmai pentru afirmarea de sine. Și cu cât vă împotriviți voi mai tare, s-ar putea și ei să se împotrivească mai tare. Însă o reacție calmă, însoțită de rugăciunea voastră, s-ar putea să-i ajute să fie dispuși să vă audă.

Ce putem face dacă vedem alegeri greșite? Că o ia pe căi greșite, că face lucruri pe care nici nu vrei să ți le imaginezi, cu atât mai puțin să știi că le face copilul tău. Cred că e cel mai greu moment pentru un părinte. 

Poate am să zic un cuvânt greu dar, în primul rând, trebuie să faceți pocăință. Eu cred că niciun copil nu ajunge în astfel de situații dacă ar fi primit ce ar fi trebuit să primească. Nu e un gând prin care judec, e o realitate. Ați trecut prin anumite momente, ați avut greul dumneavoastră, n-ați fost prezent pentru copil așa cum se cuvenea să fiți. Și asta se vede. Studiile din neuroștiințe arată că un atașament securizant în copilărie duce la o adolescență mult mai liniștită și fără astfel de ieșiri din firesc, fără adicții, fără nebunii. De aceea, primul lucru este pocăința. Pocăința pentru ce n-ați putut să oferiți și era firesc să oferiți. O fi greu pentru părinți să spun asta, dar chiar cred acest lucru. Apoi, au nevoie de dragoste. E dragostea după care au tânjit încă din copilărie să o primească de la dumneavoastră. Și ăsta s-ar putea să fie un moment în care relația să vi se schimbe, ca el să se simtă iubit, chiar și în căderea asta în care este. Sigur că e greu să-l iubiți când e în starea asta. De aceea, e nevoie rugăciune. Strigați la Domnul. Cred că asta poate să ajute foarte mult. Nici nu știu cum poți să ajuți, decât cu „Sunt lângă tine și te iubesc”. 

Și sufăr pentru tine. 

Poate să vorbiți cu părintele duhovnic, să primiți un canon. Nu știu. Poate să postiți vinerea negru, pentru el. Fiecare după puterea lui. Dar cumva, copilul să știe: „Îmi pare rău că n-am putut să ofer mai mult când aveai nevoie. Uite, acum fac și eu ce pot”. Și țin ziua asta de post nu pentru mine, ci pentru copil. E adevărat, e greu. Dar cred că se schimbă multe dacă faceți pocăință și îi arătați că îl iubiți. 

Da, e important ca părinții să știe că există șansa să schimbe relația cu copilul dacă îți schimbă și ei comportamentul. 

Poate că nici dumneavoastră n-ați crescut în biserică. Poate că nu v-ați dus de mici la biserică și v-ați dus la 30, la 40 de ani, timp în care s-au strâns tot felul de lucruri și comportamente. Și, atunci, să aveți și să avem cu toții această nădejde că mila lui Dumnezeu e și cu copilul. Să nu deznădăjduim. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Amin!