Rugăciunea nu este o lucrare care se face o singură dată sau cu întreruperi, ci e o stare continuă şi neîntreruptă a duhului, aşa cum sunt continue şi neîntrerupte respiraţia şi pulsaţia inimii. Trebuie să ne ostenim nepotoliţi în rugăciune, căutând cu râvnă să ajungem, ca la un pământ al făgăduinţei, la arderea duhului, luând aminte cu trezvie la Dumnezeu. Osteneşte-te în rugăciune şi, rugându-te pentru toate, roagă-te în primul rând pentru acest hotar preaînalt al rugăciunii care este arderea duhului, şi vei primi negreşit ceea ce cauţi.

Să nu credeţi că aici se are în vedere vreo stare cu neputinţă de atins pentru oamenii înconjuraţi de treburi lumeşti: nu – ea este, bineînţeles, o stare înaltă, însă de ajuns poate ajunge la ea oricine. Fiecare simte câteodată în timpul rugăciunii un şuvoi de căldură şi de osârdie, când sufletul, dezlipindu-se de toate, intră adânc în sine însuşi şi se rogă fierbinte lui Dumnezeu. Tocmai această pogorâre a duhului de rugăciune, ca să zicem aşa, ce are loc câteodată trebuie adusă la treapta de stare statornică: atunci va fi atins hotarul rugăciunii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 149)