Lactanţiu: Nu mult după aceea [după moartea lui Decius, n. n.], Valerian, fiind cuprins şi el de o nebunie asemănătoare, şi-a ridicat mâinile necredincioase împotriva lui Dumnezeu şi a vărsat, deşi pentru o scurtă bucată de vreme, din plin sângele celor drepţi. (Despre moartea persecutorilor 5, trad. Bejan 51-53).

Deşi a fost la început foarte binevoitor faţă de creştini (dacă e să-l credem pe Eusebiu, Ist. bis.7, 10, 3), Valerian a declanşat o persecuţie împotriva creştinilor, din rațiuni financiare, mai ales în cea de-a doua fază (după Sf. Ciprian) printr-un edict emis în 257, prin care clerului i se cerea să sacrifice zeilor, în caz contrar aceștia urmând a fi exilați. Adunările creştinilor erau interzise. Un al doilea edict, emis în anul următor, ordonă pedepsirea şi chiar, în fața unui refuz, executarea membrilor clerului, în primul rând, dar și ai creştinilor din rândul ordinelor senatorial ori ecvestru (aceştia din urmă erau ameninţati cu pierderea proprietăţilor şi a demnităţilor). Femeile creștine de condiţie înaltă urmau să-şi piardă proprietăţile şi să fie trimise în exil, iar membrii aparatului birocratic imperial, să fie reduși la condiția de sclavi și trimiși la muncă silnică în mine. Emiterea acestui al doilea edict, căruia îi cad victimă, între alții, papa Sixtus, Ciprian al Cartaginei și preotul Novatianus, sugerează că primul edict nu adusese rezultatele scontate. Datorită faptului că persecuția a fost îndreptată doar spre elita creștină și nu spre comunitatea creștinilor în general, ea a provocat destul de puține victime, chiar dacă acestea au fost notabile.

Sf. Ciprian: Valerian a răspuns în scris Senatului, ca episcopii şi preoţii şi diaconii să fie pedepsiţi de îndată, iar senatorii şi bărbaţii aleşi şi cavalerii romani, pierzându-şi rangul, să fie jefuiţi chiar şi de bunuri şi, dacă vor stărui a spune că sunt creştini şi după ce le-au fost luate bunurile, să fie pedepsiţi chiar cu moartea, iar matroanele să fie trimise în exil, după ce li se vor fi confiscat bunurile, însă cezarienilor, fără deosebire, fie că mărturisiseră mai înainte pe Hristos, fie că-L vor fi mărturisit acum, să le fie confiscate bunurile şi, înlănţuiţi, să fie trimişi răspândiţi pe domeniile împărăteşti. (…) Fiecare dintre ai noştri să se gândească nu atât la moarte, cât la nemurire şi, dăruiţi Domnului cu deplină credinţă şi toată bărbăţia, să se bucure mai degrabă decât să se teamă în această mărturisire, în care ştiu că oştenii lui Dumnezeu şi ai lui Hristos nu pier, ci sunt încununaţi. (Ep. 80, 1.3; 2, Scrisori, trad. I. Diaconescu şi O. Pop, 426)

Eusebiu (Dionisie al Alexandriei): Despre cele petrecute în persecuţie Dionisie mai relatează şi în epistola către Dometie şi Didim, unde spune textual: „E de prisos să înşirăm cu numele pe toţi ai noştri, pentru că sunt numeroşi, iar pe unii nu-i cunoaşteţi nici voi. Cu toate acestea trebuie să ştiţi că mulţi bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fete tinere şi femei în vârstă, ostași şi particulari de toate neamurile şi de toate vârstele, au primit cununa numai după ce au câştigat biruinţa unii prin biciuire şi prin foc, alţii prin sabie”. (Ist. bis.7, 11, 20 trad. Bodogae, 282)

Valerian cade prizonier la perşi în Edessa, în anul 259, în mâinileregelui sasanid Sapor I(241-272 d. Hr.) şi moare în captivitate. După Eusebiu al Cezareei, fiul şi urmaşul său pe tron, Gallien, a pus capăt persecuţiei, restituind bisericile şi cimitirele.

Lactanţiu: Dar Dumnezeu l-a lovit cu un nou şi unic fel de pedeapsă, pentru a le fi mărturie urmaşilor că duşmanii lui Dumnezeu îşi primesc întotdeauna răsplata cuvenită pentru crima lor. Căzut în mâinile perşilor, Valerian şi-a pierdut nu numai puterea, de care se folosise cu neruşinare, ci şi libertatea pe care le-o răpise altora, şi a trăit foarte ruşinos în sclavie. […] Ba mai mult, la [această] pedeapsă s-a adăugat şi faptul că, deşi fiul său ajunsese împărat, totuşi nu şi-a găsit un răzbunător al captivităţii şi foarte crudei sale sclavii, şi nici nu s-a pus vreodată problema răscumpărării lui.

Eusebiu: Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singurfiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelepciune, de aceea a oprit prin edict scris persecuţia împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obişnuită.(Ist. bis. 7, 13, 1 trad. Bodogae, 284).

*

Suplimentar:

Enciclopedia civilizaţiei romane, 799 (O. Toropu); Christopher J. Haas, „Imperial Religious Policy and Valerian's Persecution of the Church, A.D. 257-260”, Church History 52, nr. 2 (1983); P. Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine. London: Routledge, 2001, 78-80; T. D. Barnes, Early Christian hagiography and Roman history (Tübingen: Mohr Siebeck, 2010), 99-105.

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.

Vezi şi Sf. Ciprian: Să nu fie tăgăduită celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării