Eu, cel ce scriu aceste rânduri fără ca să împlinesc ceva măcar, oare mă voi mântui? Eu, cel mânios, oare voi dobândi dincolo mila Lui? Eu, cel lenevos şi nesimţit, voi afla har înaintea Lui? O, amare şi grozave întrebări fară nici un răspuns! O, prea adevărate întrebări pe care le înţeleg cu mintea şi pe care le scriu cu mâna, dar pe care nu le simt cu inima! O, grozavă stare de păcat! O, amară este viaţa omului împietrit şi nesimţit! El nu ştie că trăieşte sau moare, că doarme sau e treaz, că e sătul sau flămând. El nu ştie ce e dulce sau amar, ce e rece sau fierbinte, ce e alb sau ce e negru. O, amară e viaţa omului păcătos şi împietrit! El nu ştie ce e bine şi ce e rău. El nu ştie cât de dulci sunt bucuriile celui ce se nevoieşte. El nu ştie ce este focul inimii celui ce cu adevărat se pocăieşte. El nu ştie când este tânăr sau bătrân, când e sănătos sau bolnav. El nu a simţit niciodată bucuriile copilăriei celei nevinovate, el nu s-a aprins vreodată de dorul dragostei lui Dumnezeu. El nu a lăcrimat vreodată din inimă pentru păcatele sale. Pe el nu-l bucură fapta bună pentru că nu o face, pe el nu-l scârbeşte păcatul pentru că nu-l cunoaşte, pe el nu-l înspăimântă ceasul morţii pentru că nu cugetă la el, pe dânsul nu-l tulbură muncile iadului pentru că nu le-a văzut cu ochii credinţei, pe el nu-l bucură raiul pentru că nu-l doreşte din adâncul inimii. Pe el nu-l întristează lipsa darului Sfântului Duh pentru că nu-l cere cu tărie. O, cât de amară este viaţa unui astfel de om! Cât de jalnică este starea lui, cât de înfricoşat este sfârşitul lui!

Dar vai, în adevărul acestor cuvinte mă văd pe mine, păcătosul! Vorbeam ca despre altul, dar eu eram acela.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 156)