Fiecare pomelnic ctitoricesc al unei biserici reprezintă o istorie concentrată și o nesfârșită aducere a minte a celor care au năzuit, au trudit sau au contribuit la înălțarea acesteia. La Schitul Vovidenia, ca la toate așezămintele monahale, la Proscomidiar, stă un pomelnic ctitoresc pomenit cu evlavie la toate dumnezeieștile liturghii. După episcopul ctitor, Ioanichie Hasan și părinții din obștea Vovideniei, sunt rânduiți spre citire și câțiva stareți ai vestitei lavre nemțene printre care și  Arhimandritul Neonil Buzilă. Despre el aș vrea să aștern aici câteva rânduri din cele citite despre viața și lucrarea sa atât de roditoare în ogorul Domnului.

Dacă despre starețul cu viață sfântă a Neamțului, Paisie, și despre înfăptuirile sale minunate sunt atât de multe însemnări, nu același lucru se poate spune și despre urmașii lui, care au trudit din greu să ducă mai departe tradiția sfântă a fericitului ocârmuitor al celei mai mari mănăstiri din Moldova.  Între  vrednicii urmași aflați în fruntea obștii nemțene se numără și Arhimandritul Neonil Buzilă, în timpul stăreției sale  ridicându-se și actuala biserică din smeritul schit al Neamțului, Vovidenia.

Din opisurile aflate în biblioteca Mănăstirii Neamț aflăm că Neonil (Nicolae) Buzilă era originar din Valea Seacă, jud. Suceava, născut  la anul 1789, într-o familie de buni creștini cu puternice tradiții monastice. Însăși mama sa, la bătrânețe a primit îngerescul chip devenind monahia Serafima. Unul din frații tatălui său a fost sârguitor stareț al Neamțului, al șaselea după Sfântul Paisie. Este vorba de Arhimandritul Ilarie, devotat ucenic de-al marelui Paisie, care a condus obștea mănăstirii între anii 1818-1823, vremuri foarte grele din punct de vedere istoric, dar și economic. Cu toate acestea Ilarie s-a dovedit un iscusit gospodar, reușind în condiții extreme să redea mănăstirii frumusețea duhovnicească și puterea economică avută oarecând. Adus de Ilarie la Neamț, tânărul  Nicolae a crescut sub aripa ocrotitoare și ochiul vigilent al moșului său.  A fost învățat carte de doi dintre ucenicii devotați Sfântului Paisie,  Iosif tălmaciul și schimonahul Platon. Arătând supunere desăvârșită, ascultare necondiționată,  dragoste către cele sfinte,  fratele Nicolae a fost tuns în monahism primind numele Neonil, îndată după împlinirea vârstei de 18 ani, mai târziu fiind hirotonit diacon și preot.  

În timpul Eteriei, 1821, starețul Ilarie  l-a rânduit pe inimosul ieromonah Neonil împreună cu duhovnicul Filip și schimonahul Lavrentie să ascundă în Muntele Rusu odorul cel mai de preț al mănăstirii, Icoana Maicii Domnului și alte podoabe sfințite, documente și bani. După un an, părinții aduc înapoi la mănăstire cele tăinuite  în mijlocul pădurii. Atunci a avut loc minunea bineștiută cu icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în cinstea căreia  Neonil, când va ajunge stareț, va construi un aghiazmatar, în 1839 , în care este consemnată această  întâmplare minunată.

Eteria a lăsat urme adânci și sângerânde în viața Mănăstirii Secu. Turcii au incendiat chinovia trecând prin sabie pe toți călugării ce nu au putut să se refugieze. Bătrânul Ilarie s-a apucat de reconstrucția așezării monastice, dar boala l-a răpus. În clipele cele din urmă și-a exprimat dorința ca nepotul său să-i urmeze în scaun și nu pentru gradul de rubedenie cu el, ci pentru priceperea, dârzenia și dragostea acestuia pentru chinovia multiseculară. Spunea bătrânul Ilarie: „ și dacă nu ai fi fost rudă cu mine, tot pe tine te-aș fi dorit să-mi fii urmaș”  Doar că împrejurările au făcut ca succesor  a lui Ilarie să nu fie Neonil, ci  un alt părinte din obște, Dometian. Soborul considerase că Neonil este prea tânăr și nepriceput. Mitropolitul Veniamin Costachi știind de sârguința și  cumințenia ieromonahului Neonil  îi rânduiește ascultarea de slujitor și duhovnic la Catedrala Mitropolitană din Iași și apoi stareț al Mănăstirii Bărboi din aflată nu departe de reședința vlădicească, unde călugărul nemțean a trudit necontenit folosind toate învățăturile primite de la neuitatul său părinte duhovnicesc,  transformând mănăstirea într-o veritabilă cetate de duhovnicie și cultură.  Starețul Neonil se bucura de prețuirea mitropolitului, dar și a multor boieri ai divanului țării, oameni de cultură și mulți credincioși. Devenise duhovnicul unora din acestora și chiar a domnitorului Moldovei de atunci, Ioan Sandu Sturdza. Chiriarhul a răsplătit jertfelnica muncă în ogorul Domnului a părintelui Neonil  ridicându-l la rangul de arhimandrit.  La Neamț,  starețul Dometian trecuse la Domnul și obștea  făcea presiuni la Iași ca  fie  adus înapoi  Neonil spre a fi așezat în scaunul marelui Paisie. După multe ezitări Mitropolitul Veniamin se învoi, mai ales sperând că Neonil va susține mai mult construcția noi catedrale mitropolitane începută la Iași. În trei răstimpuri a fost Neonil în fruntea obștii nemțene: 1834-1835, 1838-1839, 1843-1853. Așadar o stăreție deloc liniștită ci, presărată cu multe șicane, suferințe și chiar două surghiuniri, dar cu toate acestea realizările au fost mărețe.

Mănăstirea Neamț fiind cea mai bogată  din toată Moldova a fost adesea solicitată de chiriarh de a susține cu sume mari zidirea noii catedrale.  Neonil, însă,  cu înțelepciune și cu multă chibzuință a reușit să ajute și Mitropolia, dar și să reconstruiască viața spirituală, culturală și filantropică a mănăstirii. Cutezanța de păstra neștirbită averea mănăstirii i-a adus multe neajunsuri. Chiar Domnitorul Moldovei și anumiți boieri, făceau presiuni pentru obținerea unor moșii la prețuri modice, visând că le vor dobândi cu titlu gratuit din partea starețului. Acestor nefirești imixtiuni  în treburile și averile Mănăstirii Neamț li se vor opune intransigența Arhimandritului Neonil, neclintitul apărător al bunurilor și prestigiului străvechii chinovii.  Din aceste pricini, la care se adaogă unele uneltiri și neînțelegeri cu Mitropolitul Veniamin, părintele Neonil a fost surghiunit la Mănăstirea Slatina,  în plină iarnă, unde a fost  „cazat” într-o chilie insalubră și înghețată din subsolurile mănăstirii. După multe zile de suferință  marele stareț al Neamțului s-a îmbolnăvit, fiind dus apoi la Mănăstirea Vorona. Soborul de la Neamț a  înaintat multe plângeri chiriarhului cerându-i să fie adus înapoi starețul lor.  Deși bolnav, surghiunitul stareț  acceptă chemarea obștii începând o binecuvântată muncă duhovnicească și gospodărească atât la Neamț , câr și la Secu căci era perioada în care cele două așezăminte monahale aveau același stareț. Începea, așadar, a treia și ultima stăreție a lui Neonil. Programul liturgic a fost reașezat după rânduiala Sfântului Paisie. Frățimea trebuia să se supună unui regulament nepărtinitor întocmit de către iscusitul stareț, efectele fiind benefice pentru armonia, ascultarea și rânduiala din obște. Buna orânduire a celor duhovnicești, dar și gospodărești a rodit impresionante înfăptuiri. Au fost construite mai multe edificii în mănăstire, dar și împrejurimi: biserica Ioan Blagoslovul din cimitir,  aghiazmatarul, biserica din noua bolniță a mănăstirii, biserica Schitului Vovidenia, biserica din satul Ocea, lângă Târgu Neamț, Biserica Sf. Lazăr din Târgu Neamț. Starețul Neonil  a fost și  un vizionar, anticipând rolul și locul educației și culturii  în devenirea spirituală a unui neam. A întemeiat școalai teologice de la Mănăstirea Neamț și școlii publice din Târgu Neamț. Vrednicul urmaș al Sf. Paisie a continuat și activitatea cărturărească. S-au tipărit multe cărți în tiparnița tot de el reorganizată la Neamț cu mașinării moderne aduse din Austria.  Peste 20 de cărți au văzut lumina tiparului. La toate acestea Neonil le-a scris câte o prefață din care străbat peste timp frumusețea exprimării și profunzimea ideilor duhovnicești și teologice. Păstrăm la Schitul Vovidenia  multe cărți de cult  tipărite în acea perioadă. Păcat că nu s-au păstrat și predicile sale, căci  tradiția mănăstirii afirmă că Arhimandritul Neonil predica foarte frumos, având cuvinte de mângâiere și întărire duhovnicească  pentru frații și părinții din obște, dar și pentru mulți pelerini care-l căutau.

Tot în timpul stăreției sale, Neamțul a arătat că știe ce înseamnă mila creștină. Bolnița mănăstirii a fost reconstruită pe locul actualului seminar, având și un paraclis închinat sfântului Pantelimon, doctorul cel fără de arginți, iar la scurt tip părintele Neonil construiește și actuala bolniță din Mănăstirea Neamț, iar în incinta ei, așa după cum am afirmat deja, biserica  închinată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. În Târgu Neamț starețul Neonil a ctitorit cel mai mare spital din zonă, cu o capacitate de aprox. 200 paturi.

Cele enumerate mai sus au fost  înfăptuite în mare parte  pe când  Părintele Neonil era țintuit de o stânjenitoare suferință fizică pe care el o numea, „ologire”. Este emoționant să vezi un stareț imobilizat, purtat într-un fel de căruț, să poată ctitori atât de multe edificii duhovnicești, culturale și filantropice. Acum 160 de ani, în 1852, se sfințea la Târgu Neamț spitalul construit de starețul nemțean. O însemnare a vremii spune că la solemnități a fost adus și „samarineanul milostiv” al Neamțului, Neonil, purtat de 4 călugări într-un scaun.  Mulțimea plângea  văzându-l și se mira cum un om așa suferind a putut face atât de mari construcții spre binele și folosul poporului.  Exact la un an de la această emoționantă manifestare milostivul stareț Neonil se pregătea să meargă la Hristos. Cu câteva zile înainte de a-și începe marea călătorie, în tihna smeritei sale chilii scria un testament de suflet  trimis apoi chiriarhului de la Iași, Sofronie Miclescu,  din care spicuim: „minuta ducerii mele de aici a sosit și Cel Atotputernic mă cheamă la Sineși. De aceea fierbinte vă rog să mă dezlegați cu apostoleasca putere ce vă este dată  de  toate câte cu gândul sau cu cuvântul sau cu lucru am făcut, păcătuind înaintea lui Dumnezeu… Sfârșind până la a doua venire a Domnului toată vorba cu Înalt Prea Sfinția Voastră și cu tot omul, Vă rog fierbinte să binecuvântați această călătorie veșnică a mea ca să ne vedem cu toții întru Împărăția Tatălui Ceresc, Celui veșnic”. Plâns de sobor și de mulțimea credincioșilor pe care i-a iubit și cărora le-a dăruit toată dragostea și mila sa, starețul Neonil a fost adăugat vrednicilor ctitori ai Neamțului,  trupul său fiind depus în pronaosul voievodalei biserici. Avea 64 de ani,  din care 52 îi trăise în mănăstire, iar dintre aceștia 13 ca stareț. Cât de mult a realizat într-un timp relativ scurt arătând prin acestea că timpul pe care îl trăim trebuie să fie timpul mântuirii noastre, timpul sporirii noastre duhovniceşti în înţelepciune şi în har, în legătura noastră cu Dumnezeu şi în relația noastră de bunătate și de ajutorare a semenilor. Starețul Neonil, darnic și harnic, și-a câștigat  recunoștința viitorimii, dar nădăjduim și locul mult râvnit acolo unde „nu este durere nici întristare sau suspin, ci viață fără de sfârșit”.