Zi festivă este astăzi pentru întreaga Biserică Ortodoxă, căci acum 1600 de ani, când Biserica lui Hristos îşi răspândise şi îşi înfipsese adânc rădăcinile în civilizaţia şi în conştiinţa umanităţii, când zidurile catacombelor au fost schimbate cu zidul şlefuit al sfintelor locaşuri şi persecuţiile au încetat, Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, S-a milostivit să trimită Bisericii ajutor duhovnicesc, luceferi aprinşi, care şi-au revărsat strălucirea sfinţeniei vieţii lor pe cerul Bisericii de pretutindeni.

Întorcându-ne cu ochii minţii în acea vreme condusă după principii platonice şi teorii aristotelice, vedem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care scoate pe om din întunericul necunoştinţei şi îl aduce prin pronia Sa dumnezeiască la lumina adevărului revelat, căci „aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In 17,3). Astfel, Dumnezeu dăruieşte Sfintei Sale Biserici pe cele „trei lumini ale harului” şi „trâmbiţe ale Duhului Sfânt”, apărători şi păstrători ai adevărului de credinţă, dascăli ai pocăinţei şi iubirii de aproapele: pe Sfântul Vasile cel Mare, prin evlavie adâncă, Sfântul Grigorie Teologul, prin ştiinţa înaltă şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, prin darul vorbirii. Toţi trei au fost oameni virtuoşi, mari învăţaţi care, prin întreaga lor viaţă curată, trăită în Hristos, şi prin adânca lor cugetare şi ştiinţă s-au arătat a fi mari iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu - Cel în Treime preaslăvit. Ei au apărat dreapta credinţă de învăţăturile greşite, stabilind adevărul dogmelor creştine şi au însufleţit pe creştini prin cuvântările şi pilda vieţii lor, spre a duce o viaţă adevărată - viaţa în Hristos. Aceşti trei luceferi ai Bisericii au fost puternic ancoraţi în spiritualitatea şi viaţa Bisericii, dar şi în cultura vremii lor, încât au reuşit să facă o îmbinare fericită între filosofia clasică, Atena savantă şi duhul evanghelic al Bisericii, Ierusalimul evlavios.

Primul în acest triumvirat sfânt al veacului de aur al Bisericii este Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, născut pe la anul 330, dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei, care a dat Bisericii şase sfinţi: Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica Sfântului Vasile), Sfânta Emilia (mama sfântului), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru de Sevastia şi Sfânta Macrina cea Tânără.

Marele Vasile, „lege a virtuţilor” este cunoscut în istorie atât prin impresionanta sa operă de apărare a credinţei, de adânc tâlcuitor al adevărului dumnezeiesc, cât şi de activitate filantropică. Sfântul Vasile şi-a făcut întâi educaţia în familie, apoi la şcolile din Cezareea Capadociei - unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigorie de Nazians - iar mai apoi la Constantinopol şi Atena.

Om de înaltă cultură teologică şi filosofică, prin scriitura sa elevată şi gândirea sa adâncă a lăsat scrieri dogmatice, ascetice, liturgice, canonice şi omilii de mare valoare pentru tezaurul Bisericii. Sfântul Vasile dezvoltă o frumoasă şi interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut, spune el, decât din lucrările Sale şi aceasta pe calea minţii despătimite. Sfântul Vasile aduce o precizare preţioasă în folosirea termenilor care exprimau în vremea lui, fiinţa lui Dumnezeu şi persoanele Sfintei Treimi, subliniind deosebirea dintre ousia şi hipostasis. Fiind un bun orator, luptă cu dârzenie împotriva abuzurilor şi decăderii morale.

Dedicându-se monahismului, a organizat viaţa monahală, perfecţionând-o prin reguli (Regulile Monahale), canoane şi învăţături, care sunt de mare preţ şi astăzi. Aportul său este cunoscut şi în viaţa socială a comunităţii, unde a înfiinţat un întreg complex de instituţii de binefacere: azil de bătrâni, o casă de oaspeţi, o casă pentru reeducarea fetelor tinere căzute, spitale, şcoli, un adăpost pentru leproși - toate acestea purtând numele de „vasiliade”.

Prin aceste lucrări şi fapte ale sale, Sfântul Vasile este pildă vie în cuvânt şi faptă. Totodată, datorită profunzimii trăirii sale liturgice, Sfântul Vasile a dăruit Bisericii şi a împodobit tezaurul Ei cu Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, bogat presărată cu flori ale Sfintei Scripturi şi ale dogmelor Bisericii.

Al doilea corifeu al Ortodoxiei, „mintea cea cerească” şi exponentul înaltei teologii este Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit şi „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. Se naşte la Arianz, aproape de Nazians, pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie, numit „cel bătrân”. Îşi pune bazele vastei sale culturi la cele mai înalte şcoli ale vremii: la Cezareea Capadociei, Alexandria şi Atena „cea de aur”, unde stă aproximativ opt, nouă ani. Dorind a-şi adânci cugetarea în tainele învăţăturii lui Hristos şi a-şi împodobi viaţa cu florile virtuţilor bineplăcute lui Dumnezeu, ascultă chemarea bunului său prieten, marele Vasile, şi se retrage la mănăstirea de pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii.

Este chemat de tatăl său, în Nazians, pentru a-l ajuta în activitatea pastoral-misionară. După ce este hirotonit preot, împotriva voinţei sale, se retrage din nou la mănăstirea din Pont, de unde revine după stăruinţele tatălui său, în anul următor, prilej cu care rosteşte cuvântarea „Despre fuga sa”. În 371 este hirotonit de către Sfântul Vasile, episcop de Sasima. În 379, la stăruinţele creştinilor dreptslăvitori din Constantinopol, vine aici pentru a organiza şi întări duhovniceşte Biserica în lupta împotriva arienilor - anomei. Aici, el a deschis o capelă numită „Învierea”, unde va rosti cele „Cinci cuvântări teologice” în conţinutul cărora a elaborat şi formulat învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime. Viaţa sa duhovnicească deosebită şi talentul său oratoric, virtuţile şi succesele sale misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetăţii de către însuşi împăratul Teodosie în anul 380.

Participă la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol (381), iar în urma intrigilor episcopilor egipteni şi macedoneni se retrage din scaunul episcopal al Constantinopolului, la Nazians, unde îşi petrece ultimii ani din viaţă în rugăciune, studiu şi creare de poeme cu un bogat conţinut teologico-dogmatic.

Ultimul luceafăr care încununează tripticul marilor dascăli ai lumii şi ierarhi este Sfântul Ioan Gură de Aur, „trâmbiţa Duhului Sfânt”, al cărui nume este pomenit cu mare cinste şi evlavie de întreaga suflare a Bisericii în toate duminicile şi sărbătorile de peste an.

Născut în Antiohia pe la 354 din familie nobilă (tatăl său, Secundus, fiind mare dregător militar). Primele elemente ale educaţiei creştine, Sfântul Ioan le va primi de la mama sa, Antuza. Îşi desăvârşeşte educaţia „clasică” la şcoala eruditului învăţat, retorul Libaniu şi filosoful Andragatius. În ceea ce priveşte educaţia creştină, Sfântul Ioan şi-o întăreşte prin frecventarea asketerionului lui Diodor din Tars şi al lui Carterios. După moartea mamei sale, Antuza, Sfântul Ioan se retrage în munţii Antiohiei, unde va duce vreme de mai mulţi ani, o viaţă ascetică deosebită, plină de nevoinţe duhovniceşti. La 381 este hirotonit diacon de către episcopul Meletie, în Antiohia, unde rosteşte cele mai multe şi cele mai frumoase dintre omiliie sale şi desfăşoară o bogată activitate misionară. A combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei şi pe iudeo-creştini.

La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan este numit patriarh al capitalei Imperiului. Ajuns patriarh, Sfântul începe lupta făţişă împotriva abuzurilor din Biserică şi a corupţiei de la curtea imperială. Dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi pentru dreptate, tonul tăios şi neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele şi pogorămintele, de la rob până la stăpân, au atras asupra lui ura şi duşmănia curţii imperiale. Fapt pentru care în urma uneltirilor, Sfântul Ioan este acuzat de origenism şi condamnat la Sinodul de la Stejer, lângă Calcedon, unde este depus din scaunul episcopal şi exilat în Bitinia.

În urma unui cutremur mare, care are loc în capitala imperiului, poporul înţelege că acesta s-a petrecut pentru că Sfântul Ioan a fost nedreptăţit, fapt pentru care Sfântul este rechemat din exil.

Spre sfârşitul anului 403, Sfântul Ioan critică aspru neorânduielile care s-au produs cu prilejul inaugurării unei statui a împărătesei Eudoxia. Acest lucru atrage mânia împărătesei şi decizia de a fi exilat pentru a doua oară, la Cucuz, în Armenia Mică, unde îşi dă şi sufletul slăvind pe Dumnezeu în anul 407.

Sfântul Ioan, prin gândirea sa profundă şi prin trăirea la cea mai înaltă intensitate a cuvântului Scripturii, nu în ultimul rând prin darul său oratoric şi elocinţa sa intelectuală, este numit pe drept cuvânt „hrisostom”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este predicatorul prin excelenţă al Bisericii. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei şi de o deosebită înălţime a cugetării moral - teologice, sunt mereu actuale.

Sfântul Ioan este modelul catehetului care sintetizează în chip fericit pe păstorul de suflete, luminat, cumpătat, evlavios, exemplu de pocăinţă în faptă şi în cuvânt. Tratatul său „Despre Preoţie” este cartea clasică a Bisericii despre dumnezeiască Taină a Hirotoniei, care a însufleţit, încurajat, călăuzit şi înălţat spre adevăratul sens al Sfintei Taine, generaţii întregi de preoţi de-a lungul veacurilor.

Aşadar, întreaga suflare creştină vede în aceşti luceferi ai Bisericii apogeul literaturii teologice. Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Hrisostom au alcătuit nemuritoarele şi cereştile Liturghii, iar Sfântul Grigorie a fundamentat dogma Sfintei Treimi.

Deci, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel, este de mare folos duhovnicesc pentru noi creştinii dreptslăvitori să luăm aminte la viaţa lor pilduitoare, la lupta lor neînfricată împotriva patimilor, precum şi la mărturisirea statornică a adevărului, căci ei au trăit cum au învăţat şi au învăţat cum au trăit, adică după cuvântul Evangheliei şi în duhul Bisericii, făcându-se astfel, pentru noi mijlocitori şi rugători fierbinţi, înaintea tronului Prea Sfintei Treimi, împreună cu Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toate cetele sfinţilor, pentru noi şi a noastră mântuire. Amin.

Pr. Drd. Mihai Zvorâşte