101 ani de viaţă trăiţi nu pentru sine, ci pentru ceilalţi. Aceasta este viaţa părintelui Constantin Burduja din Vaslui, născut exact acum 101 ani, în Joia Mare a anului 1911, la data de 6 aprilie. Pe venerabilul părinte nici temniţele comuniste, nici foametea, nici durerea pierderii propriilor copii n-au reuşit să-i răpească lumina din ochi şi n-au reuşit să-l facă să se abată de la cele trei lucruri la care ţine cel mai mult: credinţa, nădejdea şi dragostea faţă de aproapele. Cu părul şi barba albe, cu faţa transfigurată, plină de lumină, în care ochii albaştri şi blânzi te duc cu gândul la puritatea unui copil, părintele pare că vine dintr-o altă lume, o lume în care timpul nu e măsurat în ani şi zile, ci în bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu. Deşi gârbovit de trecerea anilor şi de greutăţi, părintele Constantin Burduja este drept ca o lumânare în faţa lui Dumnezeu şi în ochii celor care caută un veritabil model de vieţuire creştină.

„Domnul Hristos mi-a spus: nu te teme, nu te teme…“

„Ce să vă spun? Am învăţat la şcoala primară cu învăţătorul Platon, apoi, din cauză că acesta a plecat pe front, locul lui a fost luat de părintele Manole, iar când el lipsea din cauza problemelor preoţeşti, venea în locul lui domnişoara Alisa, fiica părintelui, care învăţa la liceu la Iaşi“, îşi începe povestea vieţii părintele Constantin, vorbindu-mi încet, cu pauze dese, în timp ce privirea îi este aţintită spre un punct fix. Născut într-o familie cu şapte copii din comuna Mironeasa, judeţul Iaşi, părintele Constantin Burduja a ales să urmeze Seminarul Teologic de la Huşi şi Facultatea de Teologie de la Cernăuţi la îndemnul tatălui său, Vasile Burduja, cântăreţ bisericesc şi fost prizonier de război. „La facultate la Cernăuţi am dat împreună cu Moraru, din Bogeşti-Bârlad, cu care am fost prieten apoi toată viaţa. Prima parohie am avut-o la Pribeşti, până în anul 1949, când am fost arestat din cauză că am fost conducătorul cuibului de legionari din comuna Mironeasa. Timp de cinci ani, am fost întemniţat în închisorile din Bucureşti, Jilava, Aiud şi la Canal, unde am avut ocazia să cunosc mulţi oameni deosebiţi“, continuă părintele.

Observând cu câtă exactitate îşi aduce aminte anumite detalii, îndrăznesc să-l întreb de suferinţele prin care a trecut în detenţie. Părintele oftează: „eee, a fost greu...“. Urmează un moment de tăcere şi… atât. În schimb, îmi vorbeşte despre cum a reuşit să treacă peste cea mai grea perioadă din viaţă, cea din închisoare: „Credinţa şi faptul că mă ştiam nevinovat şi că la un moment dat mă voi întoarce acasă pentru a-mi continua chemarea mea de preot mi-au dat puterea să rezist în închisoare. În închisoare nu eram preot, eram socotit un simplu deţinut. Cu ajutorul Domnului, însă, au trecut toate“. Nu mă dau bătut: „Părinte, care erau condiţiile din închisoare? Cum se comportau gardienii cu Sfinţia Voastră?“ Părintele se uită în zare, parcă parcă îşi aminteşte ceva, dar nu primesc decât un singur răspuns: tăcerea. În schimb, îmi povesteşte alte lucruri: „într-o zi, la Canal, în timp ce munceam, toate sirenele unităţii au început să sune odată şi să se oprească odată, vestind moartea lui Stalin. Când m-am întors în baracă, fiind obosit, am adormit. În vis, mi s-a arătat pe cer Domnul Hristos“. Vocea părintelui începe să tremure… „Domnul Hristos mi-a spus: «nu te teme, nu te teme», după care m-a binecuvântat. Eu ştiam de la părinţii de acasă că dacă ţi se arată Mântuitorul, să-I ceri ceva atunci şi se va împlini. Şi i-am cerut: «Doamne, scapă-mă!». Şi într-adevăr, am scăpat. După cazne, greutăţi şi suferinţe, Dumnezeu m-a făcut din nou preot“.

„Pentru mine, preoţia nu a fost grea, pentru că am respectat-o. Am slujit cu credinţă, cu smerenie, cu dragoste. Credinţa m-a condus toată viaţa. Acum nu mai pot sluji, dar dacă aş putea aş merge la biserică. Dar slujesc alţii şi se roagă pentru mine. Iar eu mă rog cât pot pentru toţi, să-I miluiască Dumnezeu şi să le uşureze sarcinile şi greutăţile“, continuă părintele. „Aveţi credinţă şi nădejde în mila lui Dumnezeu. Astăzi omul îşi pierde nădejdea mai uşor. Când ajungeţi la greutate mare, să nu credeţi că totul se termină şi nu mai aveţi încotro. Viaţa e cu greutăţi, dar fiecare trebuie să le ducă în spate cu credinţa că va scăpa din toate. Că Dumnezeu e bun şi milostiv. Eu aşa i-am învăţat tot timpul pe oameni. Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu şi El vă va scăpa. Nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ierta şi pe mine, că păcate am făcut cu toţii. Toţi greşim în viaţă. Dar să nu pierdem nădejdea în mila Domnului“, încheie părintele.

Cum credinţa adevărată naşte minuni

„Nu vă supăraţi că nu aţi aflat mai nimic din perioada detenţiei. Refuză. Nici nouă nu ne-a povestit niciodată nici despre proces, nici despre temniţele prin care a trecut. Singurul lucru pe care l-am aflat a fost de la un preot bătrân care a venit la el şi i-a spus: «îţi aduci aminte o iarnă întreagă cum ai dormit pe ciment, spate în spate cu colegul de celulă?» În rest nu ştim nici noi nimic“, îmi mărturiseşte Adelina, fiica părintelui Constantin Burduja, cea care i-a fost alături toată viaţa şi cea care i-a moştenit atât blândeţea chipului, cât şi frumuseţea ochilor. „Noi am fost cinci copii, dintre care unul a murit la un an de zile, iar altul a murit înainte de a împlini 30 de ani. După ce tata a fost arestat, am fost evacuaţi din casa parohială şi ne-am retras în satul mamei. La facultate nu aveam voie să dăm, dar şansa noastră a fost că ne-a înfiat bunicul şi aşa am putut continua studiile. Mama mea, Olimpia, a fost o femeie deosebită, a muncit din greu şi a fost permanent alături de tata. El nu a ştiut decât atât: biserica, credincioşii şi săracii şi nu a făcut avere, nu a avut casă, totul împărţea la cei nevoiaşi. Şi acum face la fel. Cu toate că nu mai poate să-i ajute pe ceilalţi cum îi ajuta odată, se roagă pentru ei. Toată noaptea nu doarme, stă la marginea patului şi rosteşte rugăciuni. Din această cauză e şi aşa de obosit“, îmi spune, cu oarecare nostalgie în glas, Adelina. Pentru ea, faptul că este fiica părintelui Constantin a ajutat-o să vadă cu ochii ei cum credinţa adevărată naşte minuni: „tatăl meu a venit cu sechele din închisoare. De aceea, de nenumărate ori a fost dus cu ambulanţa la spital, internat la reanimare şi aşa mai departe. Dar Dumnezeu l-a ridicat de fiecare dată, spre mirarea doctorilor chiar. Acum vreo 20 de ani, tata era în spital, pierdea mult sânge, era suspect de cancer la colon. Era în luna septembrie, iar în anul acela se împlineau 50 de ani de când a terminat seminarul de la Huşi şi el dorea foarte mult să participe la reîntâlnirea cu foştii colegi. Eu, ştiind acest lucru, l-am atenţionat pe doctor: «domnu doctor, s-ar putea ca tata să vă spună într-o zi că vrea să plece la Huşi». Iar doctorul mi-a răspuns: «doamnă, în fiecare dimineaţă asta-mi spune, că el trebuie să se facă bine pentru că merge la Huşi». «Dar sper că nu intenţionaţi să-i daţi drumul», m-am revoltat. Iar el mi-a spus: «cum să nu-i dau drumul? Vreau să vă spun un lucru cinstit: credeţi că eu pot să-l fac bine pe părinte la ce probleme de sănătate are? Eu îi administrez medicamente să nu zică că nu-l tratez, dar numai credinţa lui îl va ridica». Şi aveam să văd lucrul ăsta: într-o zi când nu eram în spital, împreună cu părintele Lupu, care pe atunci trăia şi care i-a adus reverenda şi l-a îmbrăcat, tatăl meu a luat un taxi, a mers la Huşi, după care s-a întors la spital. Dar s-a întors vindecat, analizele medicale dovedind ulterior acest lucru. Altă dată, în apropierea Sfintelor Paşti, tata era, de asemenea, internat în spital. Iar asistenta i-a spus: «Părinte, vă dau drumul acasă cu condiţia să nu mergeţi la biserică, fiindcă sunteţi prea slăbit». Iar tata i-a răspuns: «Cum să nu mă duc, doamnă, e Săptămâna Mare... Trebuie să mă duc». «Părinte, nu te juca», a venit răspunsul asistentei. Întorcându-ne acasă, eu am crezut că-l pot stăpâni, dar de unde. Luni şi marţi a stat acasă, dar de miercuri a participat la toate deniile şi la slujba Învierii, iar după Înviere i s-a făcut rău şi am mers la spital. Aşa a fost mereu. Acesta este tatăl meu, părintele Constantin Burduja“.

Părintele Constantin i-a iertat pe cei care l-au închis

Înainte de a pleca, mâna uşoară a părintelui Constantin îmi binecuvintează creştetul. Mă despart de părinte, încredinţat fiind că la cei 101 ani pe care îi împlineşte astăzi, pentru sfinţia sa nu mai contează nici suferinţele prin care a trecut, nici durerea bolii prin care trece, nici chiar moartea care va veni. Nu contează nimic altceva decât momentul în care se va reîntâlni cu Hristos, cu acel Hristos pe care L-a văzut în vis, care îi va spune de această dată: „Nu te teme, nu te teme. Vino, slugă bună şi credincioasă. Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Stăpânului tău“.

Nu, nu vârsta înaintată e motivul pentru care părintele Constantin Burduja nu-şi aduce aminte de suferinţele prin care a trecut în închisorile comuniste, ci altceva. Există o vorbă care spune că atunci când ierţi cu adevărat, uiţi. Or, părintele Constantin i-a iertat pe cei care l-au închis şi şi-au bătut joc de el în timpul detenţiei din perioada comunistă...