Dacă ar fi prevenit-o, ar fi interferat cu şi ar fi abolit libertatea omului, pe care a revărsat-o ca pe un dar peste el. Dacă ar fi distrus libertatea omului, atunci comportamentul omulul şi mântuirea ar fi fost obligatorie. Omul şi-ar fi pierdut personalitatea sa şi ar fi devenit o creatură fără voinţă. Dumnezeu a preferat să îşi schimbe planul despre om, decât să îi ia cel mai semnificativ element al personalităţii sale, libertatea sa.

Dumnezeu a adăugat un al doilea element care este benefic omului: dreptatea Sa împotriva răutăţii şi urii demonice. Diavolul a crezut că rătăcindu-l pe om, ar putea să împiedice planul lui Dumnezeu şi să distrugă asemănarea omului cu Dumnezeu. Adică şi-a închipuit că va reuşi deopotrivă să se răzbune pe Dumnezeu şi să îi răpească omului toată valoarea. De aceea, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să îşi implementeze planul său rău, pentru ca să-l zdrobească deplin când a luat asupra Sa natura umană, prin Întruparea Sa viitoare. În acest fel, omul care era victimă a vicleniei demonice, este capabil să se ridice “mult deasupra oricăror stăpânii şi puteri şi deasupra oricărui nume care se numeşte” (Efeseni 1, 21), nu numai în veacul acesta, ci şi în veacul ce va să fie. De aceea, dacă Dumnezeu ar fi prevenit căderea omului, l-ar fi lipsit de slava pe care a moştenit-o prin unirea sa substanţială cu Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea Sa.

Extras din cartea „Discurs pe Muntele Athos” de Părintele Iosif Vatopedinul, Iera Megisti Moni Vatopediou, 2003.

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati