Am avut de curând o discuție cu o persoană despre duhovnici. Și aveam impresia că ne contrazicem. Dar mi-am dat seama că vorbim despre lucruri diferite, sau mai bine zis, despre persoane diferite.

Acea persoană încerca să-mi spună că mulți duhovnici anulează practic libertatea ucenicilor și că de fapt libertatea ucenicilor în raport cu duhovnicul lor este doar o iluzie. Atunci mi-am dat seama că el nu îmi vorbea despre un duhovnic, ci despre un părinte care printre altele, și spovedește.

Mulți se leagă pe ei înșiși de astfel de preoți care spovedesc și îl numesc duhovnicul lor. Și chiar dacă ar afla că foarte mulți se folosesc și sporesc în viața duhovnicească alături de un alt părinte, care e și duhovnic, în adevăratul sens al cuvântului, se încăpățânează să rămână lângă acela sub pretexul că nu e bine să-ți schimbi duhovnciul. Dar dați-mi voie să îndrăznesc să spun că acela nici măcar nu e duhovnicul lor. Cum spuneam, poate fi numit cel mult preotul la care te spovedești, dar nu duhovnicul tău. Iar dacă spovedaniile tale au loc cam de patru ori pe an la acest preot, cu atât mai mult nu este duhovnicul tău. Cunosc destule persoane care sunt atașate de preoți la care se spovedesc de patru ori pe an... și îi numesc pe aceștia duhovnicii lor. Și am avut câteva surprize; am asistat la câteva întâlniri dintre astfel de „duhovnici” și ucenicii lor și am fost foarte surprins, că deși cutare se spovedea la el de ani buni... acesta nici măcar nu știa cum îl cheamă pe ucenicul său.

Duhovnicul e acela care-și asumă ucenicii. Ori cred că primul pas pentru a ți-i asuma e acela de a la învăța (ține minte) numele. Căci dacă nu le știi numele, pentru cine te rogi? Îmi place să zic (și cred că așa e) că poți afirma că ai duhovnic atunci când tu nu lipsești niciodată din rugăciunea părintelui, iar el nu lipsește niciodată din rugăciunea ta; oricare ar fi ea, de seară, de dimineață, de toată vremea..chiar și în „-mă”-ul din „miluiește-mă” din rugăciunea lui Iisus să fie cuprins și el, și pe cât posibil, toți ai tăi, și pe cât posibil, întregul Adam.

Duhovnicul e acea persoană la care te duci rugându-te ca Dumnezeu să pună cuvânt în inima lui pentru durerea ta; iar el, în timp ce tu-i spui durerea ta, se roagă Domnului să-i dea cuvânt potrivit pentru tine. Iar dacă așa se desfășoară lucrurile, să fii încredințat că primul cuvânt pe care ți-l dă e de la Dumnezeu. Dacă ai comentat (stați părinte, cred că nu ați înțeles exact, de fapt eu asta voiam să spun... pentru că îți spune ceva la care nu te așteptai, ceva ce pare greu, dificil, nebunesc) să știi că atunci Dumnezeu, care e atât de delicat, Se retrage de acolo, și rămâi tu cu părintele X. Și el îți va da cuvânt, dar va fi un cuvânt omenesc, pentru că pe cel dumnezeiesc l-ai refuzat. Și atunci să nu te miri de ce cuvântul acela nu îți este de prea mare folos; de fapt e cuvântul pe care tu îl așteptai, pe care tu voiai să-l auzi.

Duhovnicul nu numai că nu-ți impune să faci ceva, dar nici măcar nu-ți sugerează să faci un anumit lucru. Dar dacă tu crezi că prin el cu adevărat lucrează Dumnezeu, atunci îi vei primi fiecare (prim) cuvânt ca venind de la Dumnezeu. Și cunosc situații în care unii oameni, aflându-se într-un punct culminant al vieții lor, s-au hotărât să postească, să inmulțească rugăciunea și să se ducă la duhovnicul lor și să le ceară sfat: ce să facă? Și nu mare le-a fost mirarea că după ce au împlinit sfatul primit, s-au dus cu bucurie la duhovnic să-i spună că ce bine le-a fost că au ascultat și să afle că acela nu ținea minte să le fi spus să facă așa ceva. Și asta nu pentru că a uitat că a spus acel lucru, ci pentru că acela a fost cuvântul lui Dumnezeu dat prin gura lui; el a fost doar receptorul pe care ucenicul l-a ridicat ca să vorbească cu Dumnezeu.