Părintele Teofil Părăian – Lumina din suflet (3)
Mai întâi de toate, un călugăr trebuie să fie călugăr. Adică, înainte de a fi călugăr, el este om, pe fondul uman se face călugărul, de aceea cred că sunt atâtea feluri de călugări câte feluri de oameni se fac călugări.
00:19 - Î: Preacuvioase părinte, spuneţi-ne cum ar trebui să fie un călugăr pentru ceilalţi călugări sau pentru omul de rând, pentru mirean, cum ar trebui să fie călugărul pentru stareţul de la mănăstirea unde vieţuieşte sau pentru episcopul locului?
R: Mai întâi de toate, un călugăr trebuie să fie călugăr. Adică, înainte de a fi călugăr, el este om, pe fondul uman se face călugărul, de aceea cred că sunt atâtea feluri de călugări câte feluri de oameni se fac călugări. Adică nu poţi nega antecedentele vieţii tale de om, nu poţi să fii creştin; întâi de toate eşti om, după aceea eşti creştin şi după aceea călugăr. Trebuie să ai convingeri religioase şi, dacă ai convingeri religioase, ştii ce ai de făcut. Eu, când m-am făcut călugăr, am primit o scrisoare de la un prieten - Dumnezeu să-l odihnească! -, era pe atunci preot, am fost colegi la Teologie, un băiat foarte cumsecade şi care m-a ajutat mult, părintele Lazăr Maghet. Mi-a scris aşa: „Îţi doresc să nu ajungi nici prea mult, nici prea curând un călugăr tip“. Adică să nu mă tipizez, să nu mă gândesc că, uite, călugărul trebuie să facă aşa şi, dacă nu face aşa, nu e călugăr. Călugăr trebuie să fii pe baza convingerilor religioase. Aici, la mănăstire, părintele Arsenie Boca, cât timp a stat aici, a scris o carte care, după aceea, în 1995, a fost publicată. De fapt, el n-a scris o carte, ci şi-a făcut nişte note, nu ştiu dacă s-a gândit el că vor fi publicate vreodată, dar au apărut într-o carte, e vorba de „Cărarea împărăţiei“. În această carte, părintele scrie că cea mai lungă cale este cea care duce de la urechi la inimă, deci de la informaţie la convingere. Mie mi-a plăcut foarte mult lucrul acesta şi m-am gândit totdeauna că un călugăr trebuie să fie un om de convingeri religioase, dar nu numai de cunoştinţe religioase, şi să nu fie un om care urmăreşte ceva prin călugărie sau altceva prin călugărie decât desăvârşirea personală. Adică să devină ceea ce poate deveni un creştin, chiar dacă nu e călugăr, şi să fie cu insistenţă pentru viaţa călugărească şi pentru rezultatele unei vieţi călugăreşti.
03:14 N-am ştiut eu prea multe despre călugărie înainte de a fi călugăr. A fost aici, o dată, la noi, la mănăstire, episcopul Nicolae Popovici şi ne-a vorbit în biserică. Nu mai ştiu ce ne-a spus, am reţinut doar că a afirmat: „Mulţi dintre cei care se fac călugări nu ştiu ce fac când se fac călugări“. E un lucru pe care l-am reţinut de atunci, l-am avut în vedere tot timpul, raportat la mine şi raportat la alţii, pe câţi i-am cunoscut. Şi am ajuns la concluzia că sunt foarte mulţi oameni care, chiar dacă rămân în limitele vieţii călugăreşti, aşa, formal, în realitate nu sunt câştigaţi pentru Dumnezeu. Şi, de fapt, ăştia fac probleme şi stareţului, şi episcopului, şi celorlalţi vieţuitori şi, mai ales, oameni de felul acesta se prezintă ca reprezentanţi ai vieţii călugăreşti. Or, în realitate, un călugăr care se afirmă nu mai e călugăr, un călugăr trebuie să-şi trăiască viaţa în anonimat. Ştim din Pateric, de pildă, că Sfântul Pamvo trei ani s-a rugat la Dumnezeu să îl acopere de cunoştinţa oamenilor. Deci, o călugărie cu faţa către oameni, ca să te afirmi, este o călugărie nulă.
05:15 - Î: În mănăstire, disciplina trebuie să fie punctul forte?
R: Da. Ar fi foarte bine ca oricare călugăr să fie disciplinat. Eu mă mai gândesc la ceva, şi anume mă gândesc la faptul că mulţi dintre călugări trăiesc într-un sistem, nu trăiesc în miezul unor realităţi. Deci, eu, dacă m-am făcut călugăr şi sunt un călugăr de sistem, de pravilă, îmi fac pravila, mă duc la biserică, să fiu acolo ş.a.m.d., nu e destul. Ci un călugăr trebuie să fie în realităţile vieţii călugăreşti. Bineînţeles că nu se poate călugăr nedisciplinat. Un călugăr nedisciplinat nu-i călugăr, e un om nedisciplinat care trăieşte în mănăstire, un om care nu se raportează la autoritatea bisericească nu e în rosturile călugăriei. Aşa că disciplina este o chestiune esenţială. Numai că nu trebuie să rămânem numai la disciplină, ci, trebuie, în acelaşi timp, să fim convinşi de ceea ce facem. De exemplu, eram la Cluj, şi era un călugăr din Basarabia, care a spus: „Binecuvântaţi să vă ţinem rasa!“. Vă spun drept că mi s-a părut foarte curios, adică de ce trebuie să-l binecuvântez să-mi ţină rasa? Păi ţine-o şi fără binecuvântare!
06:50 - Î: Preacuvioase, spuneţi-ne, Rugăciunea minţii este obligatorie pentru un călugăr, din perspectiva mântuirii? Se poate mântui şi fără ea?
R: Da, din perspectiva mântuirii, da. Cred că nu se poate mântui fără Rugăciunea minţii, cât o poate face cineva în condiţiile lui, adică nu-i vorba despre această rugăciune că dacă n-o pot face nu mă mântuiesc, pentru că nu am putut s-o fac; dar este o chestiune esenţială de ce? Atunci când se face cineva călugăr şi i se dau metaniile, la slujba călugăririi, i se spune aşa: Fratele nostru primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos. Şi apoi, adresându-se candidatului, i se spune Că eşti dator în toată vremea şi în tot ceasul să ai în minte, în inimă, în cugetul tău şi în gura ta numele Domnului Iisus şi să zici: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Deci cu asta începe călugăria. Fără asta nu există călugărie. Nu prea e luată în considerare, pentru nu sunt luate în considerare multe dintre cele ale vieţii călugăreşti, iar asta se realizează mai greu şi se neglijează, pentru că nici nu există posibilitatea să fie urmărită - zici sau nu zici Doamne Iisuse - şi nici nu trebuie să zici numai pentru ca să zici, ci trebuie să zici ca să te foloseşti. Eu, de exemplu, când m-am apucat să spun rugăciunea aceasta, am constatat nişte schimbări în sufletul meu şi-aş fi putut să părăsesc rugăciunea; nu eram călugăr şi puteam s-o părăsesc foarte bine dacă aş fi gândit că rugăciunea provoacă în suflet nişte stări care nu-mi sunt la îndemână şi nu-mi sunt favorabile. Înainte de a mă întâlni cu Domnul Hristos şi cu binefacerile Lui, m-am întâlnit cu mine însumi, cu mizeria din sufletul meu. Fiecare dintre noi - părintele Arsenie susţine aceasta foarte mult - vine în lumea aceasta cu o încărcătură sufletească. Venim cu o încărcătură pe care o aducem din străfunduri de existenţă, fiecare dintre noi suntem sinteza înaintaşilor noştri, în special a părinţilor noştri, nu se ştie până unde merg rădăcinile existenţei noastre. Toată lumea ştie că începutul existenţei umane este momentul conceperii. Or, în realitate, noi cumulam din antecedentele nu numai ale părinţilor noştri, ci şi ale înaintaşilor noştri, bunici, străbunici, şi fizic, şi spiritual - e acelaşi lucru, semănăm cu înaintaşii noştri şi noi nu ne cunoaştem pe noi înşine decât atunci când ne cercetăm pe noi înşine. Zice: Cunoaşte-te pe tine însuţi. Dar nu-ţi dă nimeni o metodă de cunoaştere. Or, rugăciunea asta are darul de a te descoperi pe tine însuţi ţie însuţi.
10:38 Când am început să zic întins rugăciunea, m-am întâlnit cu mizeria din sufletul meu, pe care o aveam, şi, dacă nu ştiam de ea, n-aş fi băgat-o în seamă. Însă, aşa, când am zis Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, Dumnezeu m-a miluit prin aceea că m-a descoperit mie însumi pe mine însumi. Şi n-am renunţat la rugăciune pentru că nu m-am gândit că rugăciunea provoacă această stare. Dar nu se poate fără asta şi poate mulţi renunţă la rugăciune şi din cauză că prea multe răscoliri negative întâlneşte în sufletul său. De exemplu, un tânăr care a venit aici, la mănăstire, şi care a ajuns şi preot era tare nemulţumit, zbuciumat şi i-a spus asta părintelui Arsenie. Părintele Arsenie cunoştea familia lui şi i-a zis: „Mă, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră!“. Deci, fiecare dintre noi suntem o sinteză şi sinteza asta poate să fie favorabilă sau nefavorabilă sau şi favorabilă, şi defavorabilă, iar noi ne cunoaştem pe noi atunci când ne ocupăm de noi înşine. Asta ar fi metoda de cunoaştere de sine: să zici Doamne Iisuse, să zici întins şi să constaţi ce fel de gânduri (care sunt rezultatul fiinţei tale) îţi vin în minte, pentru ca să ştii ce patimi lucrează în tine şi să insişti pentru mila lui Dumnezeu, Care să te izbăvească, pentru că mântuirea nu ne-o dăm noi, noi colaborăm la mântuirea noastră, dar mântuirea ne-o dă Domnul Hristos. El e Mântuitorul nostru şi ne-o dă după ce ne descoperă ceea ce suntem, ca să ştim de ce ne mântuieşte, care sunt negativele vieţii noastre din care scăpăm prin rugăciune, prin ajutorul pe care ni-l dă rugăciunea. Mulţi, cumva, insistă pentru rugăciunea aceasta ca şi când ăsta ar fi singurul mod de mântuire. Ei, nu-i aşa! Chiar ca rugăciune, nu-i singurul fel de rugăciune. În Pateric, de exemplu, găsim nişte accente grave asupra acestei rugăciuni, că-i mai importantă decât orice altceva. Este mai importantă în sensul că o poţi face mai uşor şi e mai la îndemână, dar nu poţi să înlocuieşti prin rugăciunea aceasta alte rugăciuni. De ce? Pentru că rugăciunea aceasta este, simplu, o rugăciune de cerere, nu e o rugăciune de preamărire, nu e o rugăciune de laudă, nu e o rugăciune de mulţumire. E o rugăciune de cerere: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, atâta tot.
13:36 Deci, această rugăciune e luminătoare de suflet, dar nu-i destul. Când am venit eu pentru prima dată aici, la mănăstire, părintele Arsenie nu mi-a dat nici un fel de îndrumări, mi-a spus doar să fac rugăciunea, nu mi-a făcut teorie nici de ce trebuie făcută cu gândul, nici de ce trebuie lipită de respiraţie, ci a zis: „Uite, ai de făcut asta“. Şi nu m-am mai întâlnit cu părintele Arsenie 23 de ani, iar după 23 de ani, în 1965, l-am căutat la Bucureşti. Era atunci încadrat la atelierele Patriarhiei. L-am căutat acolo şi mi-a mai spus ceva, cumva, în continuare, nu cred că el mai ştia ce mi-a spus prima dată, ca să facă o legatură, însă legătura am făcut-o eu. Mi-a spus aşa: „Teologie pot face şi păgânii, teologie pot face şi necredincioşii. Noi trebuie să facem o altfel de teologie decât teologie de şcoală, de studiu, noi trebuie să facem o teologie de trăire“, şi anume mi-a pus în atenţie Catavasiile Înălţării Domnului: Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul - Moise, deci - a spus legea cea scrisă de Dumnezeu, că scuturând tina de pe ochii minţii vede pe Cel Ce este şi se-nvaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări. Am reţinut aceasta, pentru că o ştiam de fapt, şi părintele a analizat această zicere de la slujbă în înţelesul acesta, că şi noi trebuie să ajungem să primim în suflet Legea lui Dumnezeu prin acţiunea Duhului Sfânt, dar pentru aceasta trebuie să ne scuturăm, să înlăturăm tina de pe ochii minţii. Părintele face, de fapt, şi afirmaţia că toate ale omului pornesc din mintea omului, şi anume - zicea el - că de la cârma minţii atârnă şi cel ce are minte să ia aminte. Să ajungem la cunoştinţa intuitivă prin rugăciunea aceasta. Am luat aminte la ceea ce mi-a spus părintele.
16:21 De altfel, atunci am avut posibilitatea să aud cuvântul cel mai important din câte cuvinte am auzit eu de la părintele, şi anume: să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească. Cuvântul ăsta l-a adresat unui viitor preot, era pe atunci student la Teologie: „Uite, ai să te faci preot, să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească!“. N-a dat nici o explicaţie, noi am reţinut, eu am urmărit chestiunea asta în foarte multe cazuri - să ştim că cei mai mulţi oameni nu pot face mai mult, pentru că nu sunt capabili de mai mult. Ei, asta cerem noi de la Dumnezeu: să ne ajute să facem ce ar trebui să facem mai mult sau să ne ajute Dumnezeu să facă ceea ce nu putem face noi, neputinţa omenească fiind o realitate - şi a noastră, şi a altora.
Transcriere şi adaptare: Carmen Creţu
