Părinții Primului Sinod Ecumenic, sau cei ce au cântat în mijlocul Bisericii cântarea armonioasă a Teologiei

Duminică este ziua de naștere a Crezului ortodox, acel giulgiu textual întru care ne-am înfășurat din pruncie, și codul ADN-ului nostru ontologico-eclesial.

Dacă ne-am transporta cu mintea la Niceea în 325, fie numai pentru o clipă, am rămâne cu gurile căscate: în loc să vedem o adunătură de intelectuali blazați care stau la birou și, între două ceșcuțe de cafea, mai scriu câte un articol teologic, am observa cum încet-încet pășesc spre sinaxă niște ciudați.

Unul n-are un ochi; altul șchioapătă ca Iacov după ce i-a rănit Iahve coapsa; Pafnutie poartă ca pe niște diamante urmele de fier înroșit; altuia i se văd pe spate săruturile aspre ale biciului lui Dioclețian; un episcop e purtat pe brațe de doi diaconi... Toți aceștia au pecetluit Crezul cu sângele persecuțiilor. Amin-ul final e iscălit cu limbi de foc.

Îmi amintesc un cuvânt al lui Thomas Torrance, care zice că Simbolul de credință a fost scris de Părinți stând în genunchi, fiind un cântec al lacrimilor mărturisitoare.

Să vă amintiți asta când îl veți rosti și să o faceți cu seninătate și demnitate.

De la același autor

Ultimele din categorie