„Când se răscoală cineva asupra ta, tu să nu te răzbuni cu rău, să-l lași pe fiecare cum poate, că am observat lucrul acesta: e mai bună ocara decât lauda”.

Ori de câte ori se întâmpla să îndure ironiile altor frați care râdeau, pentru că tânărului Gheorghe Nicău îi creștea mai mult mustaţa decât barba, acesta se silea să împlinească sfatul părintelui Macarie, care îl îndemna: „Dacă fraţii râd de tine, râzi şi tu cu ei tot de tine, dar nu cumva să râzi de ei, că pierzi”. Astfel a învățat să se împotrivească duhului de răutate și de slavă deșartă, pentru că celui ce rabdă ocara pe nedrept Dumnezeu îi dă, cu timpul, darul nepătimirii. Din neînțelegerile care se mai iscau între frați, a deprins obișnuința de a se defăima pe sine și de a fugi de judecarea aproapelui, ca să nu alunge din sufletul lui Harul Duhului Sfânt. „Cât timp am dat vina pe altul, am rămas fără pace. E mare pagubă când cineva zice: «Păi, eu de asta sufăr, din cauza cutăruia». Dacă am zis așa, am pierdut”. 

La vârsta de 20 de ani, fratele Gheorghe a fost nevoit să meargă în armată. Rânduiala mănăstirii nu îngăduia tunderea în monahism înainte de satisfacerea stagiului militar. Cu binecuvântarea părintelui Cleopa și cu inima frântă de durere, a părăsit Mănăstirea Sihăstria ca să se prezinte la centrul de recrutare într-o perioadă în care mentalitatea comunistă atee se întindea ca un flagel asupra sufletelor tinere. 

Poftit să intre într-o încăpere în care erau trei ofițeri, fratelui Gheorghe i s-au pus mai întâi întrebările de rutină despre locul nașterii, ocupație, părinți, iar apoi a fost somat să le spună tinerilor care așteptau să intre la interogatoriu că nu există Dumnezeu, că a crede în prezența și ajutorul Lui este o minciună. Cu toată împotrivirea sa, unul dintre ofițeri l-a luat de braț pe Gheorghe, l-a scos afară, l-a urcat pe o masă ca să poată fi văzut de toți și a strigat: „Iată, acest tovarăș a stat din copilărie într-o mănăstire, iar acum vrea să ne spună tuturor dacă L-a găsit pe Dumnezeu”. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, a mărturisit ceea ce credea cu toată puterea în adâncul ființei sale: „Acești oameni mi-au spus să vă zic că nu există Dumnezeu, dar este Dumnezeu. Fraților, Dumnezeu există!”. 

Amintindu-și peste ani de acele clipe, părintele Proclu istorisea cu umor: „Ultimele cuvinte le-am spus de sub masă, nu de pe masă, fiindcă ei au întors masa cu mine cu tot”. După ce l-au trântit jos și l-au bătut, a fost închis într-o cameră și, după puțin timp, unul dintre ofițeri i-a înmânat buletinul și i-a transmis că a fost declarat inapt. 

Bucuria și recunoștința față de milostivirea lui Dumnezeu l-au adus pe negândite, înapoi la Sihăstria. I-a mulțumit părintelui Cleopa pentru rugăciunile lui, reluându-și ascultările cu mai multă râvnă și trezvie asupra atacurilor celui rău.

(Articol realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)