Pastorala de Sfintele Paști

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

Hristos a Înviat!

Adevărat, a Înviat!

Iată-ne ajunși în Duminica Paștilor, când preotul, din fața Sfântului Altar, ținând în mână o făclie aprinsă, îi îndeamnă pe credincioși: „Veniți de primiți Lumină!“. Urmează apoi cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: „Să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii“ sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit“. Toate acestea arată că Învierea Domnului nostru lisus Hristos, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morții, constituie comoara, idealul și izvorul vieții noastre spirituale creștine.

Credința în Înviere nu reprezintă numai unul dintre adevărurile fundamentale ale creștinismului, care pune în evidență valoarea deplină a vieții și a omului, ci și calea spre viața veșnică. Ea este convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viața și fericirea veșnică a sufletului. Creștinul, întemeiat pe această certitudine, care comunică sufletului energia de a lupta cu greutățile vieții, crede în viața ce se desfășoară sub semnul bucuriei Învierii Domnului. Pentru aceasta, Sfântul loan Gură de Aur numește ziua Învierii Domnului „temeiul păcii, cauza împăcării, îndepărtarea războaielor și nimicirea morții“\ Altfel spus, Învierea este cea mai puternică afirmare a vieții, constituind o categorică și ireductibilă antiteză a nimicirii sau a neantului. Noi, care ne împărtășim de acest har și de această bucurie a Învierii, participăm în mod activ la transfigurarea lumii întregi. Astfel, din biruința Mântuitorului asupra morții, ne luăm puterea și, în dinamismul nostru moral, contribuim efectiv la transformarea permanentă a lumii. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este păstrătoarea luminii și a vieții pe care Hristos Domnul le-a adus în lume prin Învierea Sa. Totodată, ea propovăduiește prezența lui Dumnezeu în însăși existența umană.

Strălucirea de lumină a veșnicului Dumnezeu e un adânc de nepătruns, care formează obiectul unei cunoașteri deosebite a slavei împărătești a Domnului în Sfântul Duh, ce inundă cu razele Sale universul răscumpărat de Mântuitorul lisus Hristos. Din acest punct de vedere, lucrarea Crucii și învierii Domnului Hristos dăruiește Bisericii noastre cel mai mare praznic al ei.

Categoric, taina Învierii primește o deosebită semnificație cosmică în viziunea teologică și în spiritualitatea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți. Pentru ei, întreaga zidire tinde spre Înviere, Crucea fiind semnul suprem al tuturor desăvârșirilor. După cum se știe, Dumnezeu a creat pe oameni alcătuiți din trup și suflet și, ca atare, încetarea vieții, din cauza răului, era o catastrofă a existenței noastre. Astfel, rătăcirea de Dumnezeu și moartea omului erau semnele vizibile ale existenței răului în lume, contrare scopului pentru care Dumnezeu a creat lumea. Deci, stricarea nefirească a facerii lui Dumnezeu se producea prin moarte, ca urmare a răului spiritual și a descompunerii existenței. Se înțelege clar că răul nu are o existență de sine, ci se alimentează din mișcarea noastră nesocotită spre lucruri rele. Ei bine, tocmai pentru ca să nu alunecăm spre moarte, Fiul lui Dumnezeu a pătruns în țesătura existenței noastre, a biruit moartea și ne-a dăruit viață veșnică. Pentru acest fapt, Învierea Lui apare ca un act al voinței Sale creatoare, așa cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul când zice: „În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat rușinea comună a stricăciunii întregirii firii“. Altfel spus, în Mântuitorul Hristos, toate făpturile vin de la Dumnezeu și merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos și răscumpărate în Hristos.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se întrupează și Învie rezultă că între creație și Înviere există o relație încă înainte de veac, care ne arată că făpturile nu pot fi înțelese deplin decât în planul Învierii. Din acest motiv, Învierea e un eveniment de o valoare universală și prin ea omul și natura înconjurătoare sunt luminați de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. În sensul acesta, Mântuitorul, călcând cu moartea pe moarte, intră într-un mod de existență cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim pe acest pământ. Totodată, Învierea Lui ne deschide porțile nemuririi, fiind o realitate nouă, realizată de iubirea Lui divină. Numai El, Creatorul, putea să ne refacă și să ne readucă în starea primordială și să ne așeze într-o legătură sfântă cu El.

Dreptmăritori creștini,

Este lesne de înțeles ca Mântuitorul Hristos, Care S-a răstignit pentru noi, prin Înviere nu numai că ne eliberează de osânda morții, ci ne călăuzește spre desăvârșire și strălucire. El lucrează, în mod natural, din interior asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului Său tainic, dăruindu-ne tuturor oamenilor bogăția energiilor Sale dumnezeiești prin Sfântul Duh.

Datorită acestui fapt, prin iubirea Sa divină suntem chemați să ne unim cu El, care este izvorul vieții și al nemuririi. Și pe măsură ce ne aprindem de lumina învierii Lui, rămânem pe deplin în voința și iubirea Lui, trecând de la o viață pământească naturală la o existență veșnic fericită. Ca atare, Mântuitorul, după ce a trecut prin cruce și mormânt, încheind activitatea Sa pământească, a intrat în cetatea de lumină a Învierii, unde creația își găsește prin sine desăvârșirea. De acum, lumea se odihnește în sânul iubirii Sale divine, fapt ce coincide cu încetarea lucrării noastre naturale și cu deschiderea noastră, a celor ce ne mântuim, spre lucrarea harului. În acest context, Învierea Domnului constituie forma perfectă și desăvârșită a creației, comuniunea ei desăvârșită cu Dumnezeu.

Firește, omul nu L-ar fi putut primi pe Mântuitorul Hristos dacă n-ar fi fost Învierea, ca stare nouă de dincolo de fire, în Biserică. De aici, înțelegem că lumina dumnezeiască a Învierii, cu toată puterea ei infinită, nu mistuie făptura noastră, ci Hristos Însuși e Cel ce ne dă puterea de a-L primi. Astfel, în Mântuitorul suntem ridicați prin Înviere în Dumnezeu și transfigurați prin iubirea Lui veșnică, stare care alungă distanța dintre noi și El și ne unește cu Dumnezeu Tatăl. În felul acesta, înțelegem că Învierea este viața cea nouă, viața cea adevărată, așa cum a fost hotărâtă de Dumnezeu din veșnicie. Prin ea, omul se înălță către Dumnezeu, pentru că Mântuitorul își arată iubirea nețărmurită față de oameni, făcând să treacă neîntrerupt viața de la El spre sufletele lor și invers de la ei spre Domnul.

Evident, prin această iubire, lisus Domnul își asumă greșeala oamenilor și o desființează pe lemnul Crucii. Deci, Domnul Cel drept, intrând în relație cu noi, suferă moartea în locul nostru, a celor păcătoși, și ispășește pedeapsa în locul nostru. Așezându-se astfel, ca o victimă în fața morții, El mistuie complet păcatul pe cruce, precum topește focul ceara, împărtășindu-ne dreptatea Lui și făcându-ne chiar de pe acum nepătimitori.
Primirea de bunăvoie a morții pe cruce este „capătul lucrării tainice a înomenirii lui Dumnezeu“, iar Învierea e rădăcina nestricăciunii. Prin Înviere, în Hristos, firea noastră și-a dobândit curăția, tăria și aversiunea împotriva păcatului, căci moartea Lui n-a fost osânda firii, ci osânda răului din ea, iar prin Înviere această stare s-a transmis tuturor celor ce-L urmează pe El. Biruința lui lisus asupra morții înseamnă, mai întâi, pentru om, primirea unei rezistențe în fața morții spirituale, iar arătarea vieții veșnice îi dă posibilitatea unei bucurii care ne înalță și ne dă tărie să călcăm peste moarte, așa cum Mântuitorul a călcat moartea și a biruit-o. Din acest motiv, Învierea e mântuirea lumii, biruința vieții veșnice și intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu.
Într-adevăr, numai Învierea lui Hristos inaugurează începutul îndumnezeirii noastre și gustarea noastră din plinătatea vieții divine. Dumnezeu se dăruiește făpturii Sale, iar aceasta ajunge să posede prin har ceea ce El posedă prin fire. Această plenitudine necreată și nemărginită este Biserica, Trupul tainic al Domnului, iar realitatea nouă ce o cuprinde este realitatea Învierii.

Iubiți credincioși și credincioase,

Biserica noastră Ortodoxă a acordat întotdeauna o importanță deosebită Învierii Mântuitorului lisus Hristos. Sfântul Pavel, alături de ceilalți apostoli, a răspândit cu multă râvnă acest adevăr de credință. Pentru el, tema centrală a predicii și scopul vieții și activității sale sunt înscrise în mărturisirea sa că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre și a Înviat pentru îndreptarea noastră“. Cuvintele sale inspirate ne ajută să pătrundem taina Învierii Mântuitorului și să înțelegem rostul și însemnătatea ei pentru mântuirea noastră.

De bună seamă că, pentru creștini, Învierea lui Hristos este o faptă mai presus de orice îndoială, iar acest adevăr nu poate fi zdruncinat: „Căci pentru aceasta a Murit și a Înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii“. Așadar, Învierea constituie dovada cea mai puternică a dumnezeirii Mântuitorului și a originii dumnezeiești a creștinismului. Cu adevărat, lisus Hristos a fost dat morții, dar S-a arătat, prin Învierea Sa, ca Mântuitor și Fiu al lui Dumnezeu. Realitatea acestui fapt este probată de Sfântul Apostol Pavel prin arătările Mântuitorului Înviat anumitor persoane, descoperiri pe care și Sfinții Evangheliști le relatează în parte. Dintre acestea, cea mai importantă, din punct de vedere documentar bisericesc, este arătarea Mântuitorului la peste cinci sute de frați, dintre care, „cei mai mulți“ dintre ei erau încă în viață, în anul 56. Ei puteau să fie consultați, oricând, pentru a confirma Învierea Domnului. „După aceea S-a arătat lui lacov, apoi tuturor apostolilor“, „iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie“, în apropiere de cetatea Damascului. Această arătare a Mântuitorului Înviat îl așază pe Sfântul Pavel între martorii expreși ai Învierii Domnului. În acel moment, în care nu era dispus defel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sfântul s-a convins de realitatea Învierii lui lisus și, luminat și întors cu putere neașteptată și irezistibilă, a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut și i s-a descoperit. De acum, pentru el, certitudinea Învierii Domnului constituie izvorul credinței și al întregii sale activități misionare și pastorale. După Apostolul neamurilor, fără Înviere, moartea lui Hristos intra în seria evenimentelor obișnuite. Dar faptul că Hristos a Înviat dovedește că numai Învierea subliniază pe deplin dumnezeirea Lui, rămânând pentru totdeauna temelia întregii învățături evanghelice: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră“.

Prin urmare, în teologia Sfântului Pavel, moartea Mântuitorului este pusă în legătură directă și imediată cu Învierea Sa din morți. Între moarte și înviere nu este întrerupere, moartea fiind trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregește și se explică prin cealaltă. În moartea Mântuitorului este cuprinsă virtual Învierea Lui, iar în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. În sensul acesta, Învierea începe chiar din momentul morții lui lisus, de aceea moartea Domnului este mișcare spre Înviere. Ca atare, numai în felul acesta învierea oamenilor se află în strânsă dependență cu Învierea lui Hristos, care S-a făcut „începătură a învierii celor adormiți“, ceea ce înseamnă că Învierea Domnului este premisa și garanția învierii morților: „Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a Înviat“. Dar Dumnezeu, care a Înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi prin puterea Sa, Învierea lui lisus Hristos fiind, evident, începutul vieții celei noi pentru întreaga făptură.

Dreptmăritori creștini,

Sfatul cel din veac al lui Dumnezeu se îndeplinește deci prin prezența lui Hristos Cel Înviat în Biserică și în lume, ca prezență tainică și spirituală, care respectă libertatea noastră. Datorită acestui fapt, Mântuitorul e puterea vieții creștine în toate aspectele ei, care nu forțează ușile sufletului nostru și nu anulează libertatea noastră. Prin Învierea Sa, Domnul Se înalță peste limitele omenescului și, fiind prezent în mod cu totul deosebit pe pământ, în Sfânta Sa Biserică, este însuși locul celor ce se mântuiesc. Astfel El, „Cel Unul Născut, a fost dăruit cu har, nu pentru că e Dumnezeu după ființă și de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru că s-a făcut prin fire om și de o ființă cu noi care aveam trebuință de har“, ne învață Sfântul Maxim. Prin El, deci, noi aflăm libera vedere a slavei lui Dumnezeu încă din această viață, ceea ce înseamnă că Învierea Lui este anunțarea triumfătoare a continuării vieții noastre după moarte. Datorită acestui fapt, creștinul e pătruns de credința că moartea nu înseamnă sfârșitul vieții lui, iar prin unirea cu Hristos ajunge să se bucure de fericirea veșnică, care nu poate fi deplină decât prin învierea cu trupul. Acest lucru e posibil prin faptul că viața Bisericii este viața unei experiențe de comuniune cu Dumnezeu prin credință și iubire. Ca atare, numai în Biserică, prin mijlocirea Sfântului Duh, avem certitudinea Învierii Domnului ca ideal suprem al nostru. În acest context, Sfântul Duh ne dăruiește în Biserică arvuna vieții veșnice, imprimând în sufletele noastre semnele cunoașterii lui Hristos. Această stare paradisiacă a dreptății și a sfințeniei câștigate pentru noi de Domnul, prin ridicarea din mormânt, este un act exclusiv al lui Dumnezeu care luminează întregul univers creat.

Conlucrarea noastră cu El va duce la pacea divină care ne unește cu Dumnezeu și cu toate făpturile Sale. De aceea, Mântuitorul, după Înviere, intră la Sfinții săi Apostoli și le spune „pace vouă“, arătând prin aceasta că El a împăcat pe om cu Sine. Iar primul semn al împăcării este iubirea de frați și dragostea universală. Iubirea aceasta e mai mult decât o completare reciprocă, e o stare activă de împlinire a dragostei ca poruncă a lui Hristos. Numai în această lumină a Învierii și a iubirii, omul are putința să vadă în făpturi frumusețea lui Dumnezeu. De acum, viața cea nouă este incomparabilă cu viața lumii, ea poartă în sine nemurirea curată de orice atingere a păcatului și liberă de orice necesitate exterioară.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Învățătura despre Înviere, după cum am văzut, este o bucurie duhovnicească universală, este lumina vieții veșnice ce s-a revărsat peste întreaga creație. Fericita ei trăire și contemplație constituie esența sfintei noastre Ortodoxii, aidoma cu credința în triumful vieții, în nimicirea morții și a tiraniei păcatului. De asemenea, ea este legată de așteptarea plină de nădejde a arătării slavei viitoare, atât de puternic exprimată în cultul nostru ortodox și în spiritualitatea noastră românească.

Prin Învierea Domnului, făptura e introdusă în armonia divină a Împărăției lui Dumnezeu. În acest sens, Învierea lui Hristos este un imn al vieții „în Hristos și în Duhul Sfânt“, care trebuie mărturisită în lumea contemporană. Apoi, prin moartea și Învierea Sa, Hristos Domnul ne descoperă chemarea noastră originară, de ființe jertfelnice. El, Jertfa cea vie și nejertfită... „moare pe cruce și apoi învie, arătându-ne, prin această taină, puterea creatoare a jertfei, ca paști din veci, înainte de întemeierea lumii“. Datorită acestui fapt, orice act creator al nostru are drept temei și sursă jertfa, iubirea jertfelnică, fără de care nu se face nimic. De fapt, numai în jertfă există o sămânță vie, un țel, iar încununarea acesteia este rodul prăznuit pascal. Sfântul Apostol Petru subliniază acest adevăr când zice: „că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat și neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi“. Tot sub acest semn al jertfei îl vestește pe Hristos Sfântul loan Botezătorul, care zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“. După cum se știe, în Sfânta Scriptură, mielul este simbolul jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu, de unde și numele proprii consacrate: „Mielul pascal“ sau „Paștile Domnului“. Ca atare, și noi, pornind de la aceste realități, trebuie să ne jertfim în fiecare moment al vieții noastre pentru adevăr, dreptate și sfințenie. În sensul acesta, fiecare să se străduiască în chemarea în care a fost rânduit de Dumnezeu: unii, ca preoți, prin mărturisirea credinței prin propria lor viață; alții, ca monahi, prin osteneală călugărească, post și rugăciune, prin înfrânare și curățenie sufletească; iar alții, ca mireni, prin strădanie de fiecare zi pentru a fi plăcuți înaintea lui Dumnezeu, prin credință și fapte bune. Prin urmare, cu toții este necesar să ne străduim să prăznuim Paștele, simțind sărbătoarea vie în interiorul nostru sufletesc, ca făcând parte din ființa noastră lăuntrică. Deci, fără răstignirea trupului și omorârea omului celui vechi, puterile Învierii, de care ne-am împărtășit prin Sfintele Taine, nu vor fi activate în noi, iar păcatul, care „grabnic ne împresoară“, va pune din nou stăpânire pe noi, ajungând iarăși „robi ai păcatului“. În sensul celor arătate, Avva Dorotei spunea că „Paștile Domnului“ devin „Paștile noastre“, „când sufletul omului trece cu adevărat de la păcat la virtute“, curățindu-și simțurile și strămutându-se de pe pământul patimilor și păcatului la viața și cerul dumnezeiesc al virtuților și desăvârșirii în Hristos.

Această „trecere“, de pe pământ la cer, care constituie ființa Paștelui creștin, nu înseamnă însă o trecere dintr-un loc în alt loc, ci trecerea de la modul de existență „pământească“, supus robiei păcatului, la modul de existență „cerească“, adică „dumnezeiască“, ducând o viață „duhovnicească“, în calitate de fii ai Luminii și ai Învierii lui Hristos. Așadar, numai astfel putem intra în duhul cântării pascale, care zice: „Să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii!“. Deci, curățarea simțirilor este condiția esențială pentru accesul fiecăruia dintre noi la lumina Învierii, minunea Învierii petrecându-se chiar în sufletul nostru.

Având asemenea preocupări duhovnicești, fără tăgadă putem da răspunsuri clare la întrebările lumii contemporane, și anume: Care este sensul morții? De ce viața are acest prag peste care a trebuit să treacă însuși Domnul Hristos? Există o legătură între moarte și înviere? Nu încape îndoială că, pentru noi, creștinii, aceste nedumeriri au fost deslușite de lisus Hristos, Domnul nostru, care S-a adus pe Sine jertfă, de bunăvoie, pentru a ne descoperi o nouă viață: cea a Învierii. Și noi, dacă murim păcatului, biruim moartea și trecem de la un mod de a fi trupesc la altul duhovnicesc, adică murim păcatului și înviem în Mântuitorul Hristos. Apoi, din această experiență învățăm că există o legătură adâncă între iubirea dumnezeiască și taina Sfintelor Paști, că prin iubirea lui Hristos ni s-a descoperit principiul vieții și al Învierii.

Așadar, în bucuria acestei Sfinte Sărbători a Sfintelor Paști, să ne împărtășim de lumina Învierii și de prezența iubitoare a Mântuitorului Hristos, Cel Înviat. Să-L primim cu bucurie pe Domnul și să-L preamărim, mulțumindu-l pentru binefacerile pe care ni le dăruiește cu atâta dragoste. În același timp, să comunicăm și noi celor din jurul nostru bucurie și pace, prin cuvânt și faptă, ajutând pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei bătrâni, pe cei nevoiași, pe cei întristați și necăjiți, pe cei îndoliați sau îndurerați.

Să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei ce se află departe de țara noastră.
De asemenea, întrucât Paștele sunt o sărbătoare de familie, să întărim comuniunea de iubire între părinți și copii, între soți și soții, între prieteni, între vecini, căutând pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul“.

În această ambianță sfântă a Praznicului Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părintești doriri de sănătate și mântuire, de pace și bucurie, de ajutor de la Dumnezeu, dimpreună cu salutarea pascală: „Hristos a Înviat!“

Al vostru Părinte rugător și permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

† Dr. IRINEU,

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ȘI MITROPOLIT AL OLTENIEI
 

De la același autor

Ultimele din categorie